În cărţi înflorite, meşteşugind „cuvinte-nnodate”, brava noastră alchimistă ne invită într-un imaginar mito-poetic apăsat personal, înfrăţind duhul şi lutul. „Îngerul vorbelor” îi e alături în alergătura zilelor. Stihuind şi făptuind, în cazne şi zămisliri, trudind zelos, printre strâmbătăţile lumii, la „încuvântarea” omului în vremuri nevoiaşe. Agonisind întrebări, răsfirând – complinitor – fulguraţii eufonic-confesive, poeta, mereu generoasă, pricinoasă şi risipitoare, împăcând cronicăreala cu profesoratul, cheltuindu-se fără rest, veghează…

Va îngrămădi cu fervoare, în urzeala textuală, dublete antinomice, va slăvi jertfelnicia luminii, ne va apăra de răul pânditor, căutând, fără istov, rădăcinile arheale. Discursul liric, doar al ei, deosebitor printre atâtea „tipăreli” inundând piaţa, scăldat de unda thanatică, ne reaminteşte dojenitor, scuturând trufelile, sub cupola timpului-priveghi, de scurta noastră eternitate.

Adrian Dinu RACHIERU

Zboară, cuce, de pe cruce,

Că mâncare ţi-oi aduce,

Numai litere năuce,

Gând flămând să mă apuce,

Firmituri să mă împartă,

Între-o soartă şi-altă soartă,

Între cerul de sub tină

Şi a orbilor lumină,

Între cerul de sub prag

Şi pleoapa dragului-drag…

Uite, nici măcar sub cruce,

Nu-i lumină, când m-oi duce,

Că lumina-i strecurată

Prin aripi de înger-tată,

Că lumina-i ban la vamă

Din salbă de înger-mamă,

Că lumina-i neagră corbă,

Flămânzind pe lâng-o vorbă…

Zboară, cuce, numai zboară,

Peste-o cruce-luminioară…