Traumele și credințele limitative ale strămoșilor își găsesc ecoul în viața noastră de zi cu zi, modelându-ne destinul ca o forță invizibilă

Atunci când începem să cercetăm cauza blocajelor, a anxietăților, a relațiilor nefericite și a eșecurilor noastre repetitive, adesea descoperim că evenimentele din propria viață nu reușesc să ne ofere o explicație adecvată. În aceste momente, merită să privim dintr-o perspectivă mai largă și să descoperim evenimentele din viața părinților noștri, a bunicilor sau chiar a generațiilor mai îndepărtate.

De cele mai multe ori, vom constata cu surprindere – după cum confirmă rezultatele cercetărilor moderne – că traumele și temerile nerezolvate ale strămoșilor noștri nu dispar odată cu moartea lor, ci trăiesc în noi. Persecuțiile din războaiele trecutului se reflectă în viața noastră sub forma depresiei, traumele deportărilor forțate se manifestă ca o permanentă neîncredere, pierderea legăturilor afective ale străbunicii rămase orfane se regăsește în eșecurile relațiilor noastre, iar povestea tăinuită a bunicului sinucigaș se reflectă în tulburările noastre de panică. Pentru mine, este clar acum că destinul fiecărui individ nu poate fi înțeles fără o perspectivă transgenerațională. Dacă dorim să scăpăm de simptomele chinuitoare sau să schimbăm modelele noastre comportamentale și emoționale deranjante, trebuie să aducem la lumină trecutul familiei noastre.

În această carte, îmi propun să ghidez cititorul printr-o călătorie de autocunoaștere transgenerațională, astfel încât să poată recunoaște și remedia relațiile emoționale negative și modelele de comportament moștenite din trecut. Avem de depășit multe bariere și temeri chiar și în cele mai simple situații – ne este teamă că, dacă ne arătăm cu adevărat, ne expunem criticii, judecății sau respingerii altora. NOÉMI ORVOS-TÓTH

Cei mai mulți oameni nu îndrăznesc să trăiască viața pe care, în adâncul inimii, ar dori să o trăiască. Spunem că nu avem posibilitatea, dar adesea, de fapt, nu avem curajul să o obținem, să o creăm. Pentru asta, pe de o parte, ar trebui să credem că suntem capabili, iar pe de altă parte, trebuie să ne ascultăm propria voce interioară, nu părerea altora. Ne străduim toată viața să îi satisfacem pe ceilalți, să nu gândească rău despre noi, să nu ne critice, să nu ne rănească, dar în tot acest timp ne trădăm pe noi înșine. De ce nu ne punem uneori întrebarea: Și ce dacă? Ce se întâmplă dacă ceva nu ne reușește, dacă cineva nu ne acceptă? Merită să renunțăm să trăim autentic doar pentru a nu fi răniți, pentru a nu fi respinși, pentru a nu decădea în ochii altora (ceea ce, cu siguranță, este inevitabil oricum)?