Am considerat potrivit să adăugăm, la textele publicate în ediția Gallimard, altele două, unul
în chip de cap al volumului, „À mes amis Roumains”, și un al doilea, „La renaissance de la
liberté”, în finalul eseurilor. Nu numai pentru că ele se înscriu perfect în același univers tematic
al „eseurilor cvasipolitice”, dar mai cu seamă pentru că ambele texte, între ultimele semnate de
Valéry, au o valoare cu totul deosebită, sporită de încărcătura mesajului pe care îl conțin, pentru
cititorul român. Bunul hazard – sau, cine știe, doar el? – a făcut ca, în ultimele sale pagini scrise,
acest înalt spirit al culturii franceze și europene să-i cheme pe „prietenii români ai Literelor
Roșii” – totuși, nu trebuie ignorat acest adjectiv pus de Valéry, întâmplător, oare?, sau în temeiul
unei intuiții pe care blestemul sau doar ironia, încă o dată ea, ori „boicotul istoriei” l-au adeverit,
din nefericire – să-i cheme, așadar, pe prietenii români ai literelor la o reflecție adâncită, și stând
sub semnul urgenței, asupra rostului și sorții culturii. Vom avea, oare, înțelepciunea, noi, între
ceilalți europeni, să răspundem acestui apel și strigătului îngrijorat al lui Paul Valéry?

Marius Ghica