Poezia Norei Iuga nu s-a schimbat aproape deloc de la volumul de debut din 1968, Nu e vina mea, şi până la cum plâng parantezele ( 2016). În linii mari. A câştigat, cum era normal, în fineţe şi în graţie. A rămas la fel de reticentă liric, sugrumând emoţia, cum spune plastic unul din numeroşii comentatori recenţi. Nu-mi dau seama prin ce i-a cucerit Nora Iuga pe poeţii ultimei generaţii, pentru care este Marea Doamnă a poeziei, iarăşi cu expresia unuia dintre aceştia. Angela Marinescu, ea, şi-a adaptat în mod vizibil poezia mai nouă standardelor douămiiste. Nu şi Nora Iuga, deşi îl admiră, bunăoară, pe junele Robert G. Elekes, pe coperta cărţii de debut a căruia a scris câteva cuvinte de preţuire. Altceva decât o adiere dinspre Mircea Ivănescu, existentă la amândoi, nimic nu pare a-i apropia. Iubirile vizibile cu ochiul liber în poezia Norei Iuga nu sunt şi ale douămiiştilor: nici Paul Celan, nici Gellu Naum şi dadaiştii, nici Arghezi din versurile copilăreşti, nici, cu atât mai puţin, Emil Brumaru cu al său Detectiv Artur. Dincolo de asta, lirica Norei Iuga este pudică, discretă, cerebrală, în gamă minoră, sprijinită pe o cultură literară perfect asimilată. Iarăşi, nicio asemănare cu impudica, viscerala şi inculta, în majoritatea ei, poezie douămiistă. Intertextul e folosit de Nora Iuga cât se poate de sugestiv, mai degrabă ca la Cărtărescu sau Stratan decât ca la poeţii generaţiei actuale („auzi-l/ cum cântă. decembre. şi liliacul a înflorit”).

Nicolae Manolescu