Reeditarea unui roman la 33 de ani de la publicare (şi la 40 de când autorul scria la el) este un pariu artistic cu propria valoare de artă. Ce poate înţelege oare un tânăr cititor de azi dintr-o proză ce radiografiază epoca ideologică şi istorică în care au trăit părinţii şi bunicii lui? şi în ce măsură tipul acesta de roman de un realism infinitezimal, în care personajele sunt lăsate să se „desfăşoare”, autocaracterizându-se implicit, mai poate stârni un interes profund în anii tehnologiei, ai accelerării proceselor, ai timing-ului care influenţează şi lectura, şi scriitura? Ca orice romancier adevărat, Gabriel Gafiţa reuşeşte să transgreseze epoca totalitară pe care tocmai o pune în pagină. Personajele, situaţiile, trama epică, atmosfera şi tonalităţile socialismului real fac din romanul său un veritabil document istoric. Însă valoarea documentară este corelativă, aici, celei literare. Fără simţul observaţiei, ştiinţa compoziţională a dialogului, fineţea descriptivă, acuitatea analitică şi stilul deja format al tânărului prozator din anii ’80, adevărul despre o epocă mincinoasă — şi viaţa în ea — n-ar fi devenit literatură.

Daniel CRISTEA-ENACHE

O întrebare este totuşi de pus: cum de romanele lui Preda, ale lui Ţoiu, ale lui Ivasiuc, ale lui Breban, ale lui Buzura, ale lui D.R. Popescu, ale lui Bălăiţă şi ale altora, tot critice, în esenţă, au putut fi, în aceeaşi epocă, publicate, iar nu şi acesta al lui Gabriel Gafiţa?

Ar fi totuşi de observat că romanele prozatorilor amintiţi, aproape toate, înfăţişau critic realităţile din „deceniul obsedant”, ale comunismului aflat la început şi numai aluziv prezentul, prin trimiteri subînţelese. Era o strategie care le-a înlesnit publicarea într-o perioadă în care apăruseră delimitări de epoca Dej, în favoarea, desigur, a epocii Ceauşescu. Or, romanul lui Gabriel Gafiţa nu despărţea o epocă de alta şi trimitea în prezentul imediat (adică al anilor ’70-’80), care apărea drept continuarea cea mai firească a epocii dinainte.

I. DIMISIANU

Biografia lui Liviu Munteanu începe imediat după Al Doilea Război Mondial, când devine din ţăran sărac muncitor în fabrică la Bucureşti, apoi ziarist şi finalmente activist de partid minor, în subordinea unui lider de frunte, basarabeanul Rodion Cociuba. Este o biografie standard a unui tânăr sub regimul comunist în plină consolidare în România.

Dincolo de oportunismul inerent, Liviu îşi păstrează totuşi un fond autentic, onest şi capabil de gesturi pe cât de riscante, pe atât de puţin eficiente. Drama lui este că, deşi suferă cu stoicism pentru Aurelia, soţia pe care n-o iubeşte, dar pe care vrea s-o ajute să suporte mai uşor presiunea unui regim definitiv ostil faţă de ea, sacrificiul său reuşeşte doar în mică măsură să repare răul social căruia atâţia alţii i-au căzut pradă în acele vremuri. Prin poziţia sa intermediară indecisă, nici rea până la capăt, nici peste măsură de pozitivă, Liviu devine el însuşi o victimă a unei societăţi creată în mod teoretic pentru a promova oameni de felul lui.

Experienţa cotidiană a eroului principal în lumea ce-l înconjoară se realizează mai ales prin intermediul unui ecran despărţitor – un perete mai gros sau mai subţire – care-i permite observarea, dar nu implicarea în faptele ce se petrec dincolo de acest ecran. Astfel Liviu rămâne eternul martor, mereu prezent, dar niciodată capabil să influenţeze lucrurile aşa cum şi-ar dori. Care suferă, dar nu până la capăt, iar uneori chiar reuşeşte, dar niciodată spre satisfacţia celorlalţi.

Romanul este scris în secvenţe scurte, dense, structurate cronologic pentru Aurelia, dar invers cronologic pentru Liviu, pline de vervă, umor, cu scene şi personaje memorabile.