Dorindu-se, dincolo de profesorat, un „urmuzian”, Silvian Floarea se/ ne amuză cu aceste proze scurte, vădind inventivitate epică şi jocuri de limbaj, tangente absurdului, încropind vitezist-fantezist portrete-biografii, râvnind, paradoxal, exactitatea. Cândva onestul magistrat Demetrescu, ins interiorizat, ivit din senin, publicat de amici cu acele „pagini bizare”, îmbibate de stranietate, părea doar o apariţie (inexplicabilă, e drept), fără filiaţie şi fără consecinţe. Dar spiritul urmuzian a rodit şi recentul Centenar ne-a convins că urmuzologia e în floare (nu doar la Curtea de Argeş sau cu „trăsniţii” lui Al. Vakulovski), ci chiar, deseori, în viaţa reală, foind, în juru-ne, personaje urmuziene. La „talciocul” d-lui Floarea, un Adam, „om al timpului său”, cercetează cu aviditate Google

Jemoa plantează, pentru „împuiere”, o oaie, Eugleniu, vorbitor de pinguineză, poate fi o femeie de serviciu în travesti, Alfonso vrea să servească la Cina cea de Taină, dezamăgit că mesenii, cerând „intimitate maximă”, se mută în spaţiul interstelar. Şi putem înmulţi ciudăţeniile pensând alte exemple, inventivitatea autorului pare neistovită. În plus, protagoniştii, păstrându-şi identitatea, circulă nestingheriţi în spaţiul epic, dobândind alte virtuţi şi îndeletniciri. Jemoa e reţinut de poliţie pentru găinării din viitor; în altă parte, îşi depune lobul stâng la Banca de Creiere. Dacă Omu’ se întoarce de la propria-i înmormântare, Adam – ca unic vieţuitor pe o planetă nouă – are un deget „născător”. În fine, un primar spadasin, trecut prin fierăria lui Iocan, veghează – eternizat în funcţie – la „paza hotarelor” şi cheamă în ajutor pe Mefisto. Poet, prozator şi dramaturg, cu o bogată recoltă scriptică, profesorul Silvian Floarea îşi oferă, prin acest buchet de digitaţii prozastice, un necesar respiro, credem, slalomând printre numeroasele proiecte care îi dau ghes.

Adrian Dinu RACHIERU

Jemoa plantase o oaie în mica grădiniţă din faţa adăpostului antiatomic în care locuia prin bunăvoinţa edililor din micul oraş portuar. Era o oaie bătrână de care nu se mai interesa nimeni de vreo 25 de ani, de pe vremea eclipsei. Nici coarne nu mai avea şi nici acea privire de vino-ncoa din tinereţe. Dinţii îi erau verzi şi se dublaseră din cauza tartrului invaziv, ochii se depărtaseră unul de celălalt şi nu-şi mai vorbeau, iar fălcile aveau migrene cât ţinea ziua de lungă. Aşa că bătrâna oaie intră în grija lui Jemoa care promisese să-i redea o altă viaţă.

Pe cale de consecinţă, Jemoa o plantase în pământ ca să răsară la primăvară ceva din ea. Citise, se informase pe surse şi aflase că pământul este ca o mamă. Este mama tuturor. Ca o mamă ce este, s-a gândit Jemoa, ea poate naşte dacă-i dai prilejul. Astfel că a îngropat oaia la un metru juma’ în pământ cu uşurinţă, deoarece bătrânica nu putea riposta. Avea şi ea o vârstă, tendoanele n-o mai ţineau, muşchii erau vai de capul lor, creierul nu mai procesa, aşa că s-a lăsat cărată în pământ fără să ştim ce gândea în sinea ei.

Cum nu avea serviciu, Jemoa se putea ocupa de grădiniţa sa slobodă zi de zi. Acum, toamna, el vopsea gardul în culori de camuflaj, schimba geografic aleea principală cu una secundară, cosmetiza coroanele celor patru pomi încăpători cu frizuri deocheate şi avea grijă să nu-i lipsească rezerva de apă potabilă cu miros de dolari americani pe care o depozita în vazele de flori din pervaz. Uda perimetrul unde plantase oaia zilnic, cu o stropitoare marca Siemens procurată din timpul Războiului Celor Două Roze, de la un batalion care se retrăgea şi vindea ce mai putea din dotarea şi aşa precară.