„Istrati a fost un om scindat. Omul tuturor contradicțiilor imaginabile. S-a dezis frecvent și și-a surprins contemporanii prin declarații, adeziuni și gesturi de sens contrar. A fost «omul care nu aderă la nimic», cum îi plăcea să spună în anii ’30, dar a aderat la aproape toate cauzele întâlnite în cale. Se inflama ușor, schimba atitudinile ca pe cămăși, lua poziție ori de câte ori descoperea o cauză. Uneori era, pur și simplu, în căutarea atenției celorlalți. Anonimatul era o haină prea strâmtă pentru el. Recunoașterea sa ca scriitor a venit târziu, a prins ultimul tren. Dar atitudinile lui paradoxale au venit și din trăiri profunde ‒ deloc circumstanțiale –, din trecutul îndepărtat al copilului desculț, hoinărind pe malul Dunării. A nu avea nicio cauză pentru care să lupte i se părea de-a dreptul imposibil, o nefericire și o viață fără rost.

Panait Istrati nu trebuie neapărat preamărit, pentru că nu a fost nici sfânt, nici Isus, nici zeu, nici sacrificat. În urma lui rămâne harul inegalabil de povestitor cu care a adus la suprafață o umanitate eternă în datele ei esențiale. A fost fascinat de omul de dincolo de timp și ne-a fascinat, la rândul lui, povestindu-l. Emoția a fost vehiculul de care s-a folosit. Umanismul lui primitiv și adânc nu l-a părăsit în nicio împrejurare. Nu s-a întors niciodată împotriva omului, deși ar fi avut de ce. Compasiunea și fraternitatea au fost sentimentele lui cele mai puternice. Nu l-au părăsit niciodată.” STELIAN TĂNASE