„Comunismul n-avea nevoie de cineva care, prin talentul său oratoric, prin condei și, mai ales, prin exemplul personal, definit de o moralitate desăvârșită, putea influența mințile și inimile oamenilor. Fiind sinonim cu mediocritatea, comunismul încerca să anihileze excelența care nu îi era obedientă, folosind Securitatea ca poliție politică. Tata a reprezentat un pericol și, ca atare, a fost ținut permanent sub observație, din scurt, cum se spune mai pe românește. Pentru a supraviețui și la propriu, și la figurat, tata a încercat să-și adapteze credințele personale conform cerințelor regimului, să devină un credincios conform legii pământești și totodată și celei divine. Pentru că s-a ambiționat să nu-și trădeze valorile, să nu redevină un instrument al Securității, a plătit cu sănătatea și cu liniștea familiei. Deși regimul i-a valorificat inventivitatea, l-a obligat să subziste într-o mahala. Cele trei decenii de persecuții au fost recompensate cu tot atâtea trăite în libertate. Cele câteva luni pe care medicii i le dăduseră la douăzeci și șase de ani, în 1957, s-au transformat în șaizeci și trei de ani, murind la aproape nouăzeci de ani, în 2020. Credința l-a ajutat să se bucure de viață, indiferent de vicisitudinile prin care a trecut. Spiritul face diferența. Cu cât este mai conectat la Divin, cu atât și trupul este mai vivace, cum a dovedit-o tatăl meu, Mircea Negruți, întreaga lui viață.”

Autorul