„Gâștele”, evident, într-un asemenea context, fac aluzie la ceea ce scapă, gânduri, vise, oameni și evenimente: sunt tot ceea ce, la voia întâmplării, ca și „frunzulița fragilă” din opera lui Leopardi înscrisă în titlul cărții precedente, este imprevizibil și inexpugnabil, reticentt la orice încercare a „stăpânei” de a-i ține firul, de a-l controla. Și este logic, în fața acestei imposibilități, sentimentul atroce, „spinii de frică” chiar, care metaforic asediază și sfâșie carne și inimă ca să se așeze cu sângele său de cerneală pe hârtie, în „donația paginii”, într-un depozit luminos de cuvinte, redat într-un soi de gângureală silabisită ce-și amână pronunțarea explicită, aproape ca și cum ar amâna și exorciza riscul explicit și complet al rostirii, aproape ca și cum ar „liniști lucrurile neîntâmplate” ca întrun interminabil priveghi în fața urgenței dramatice a durerii, cea proprie nu mai puțin decât cea a alter ego-ului său, care trăiește „vag” „între râsul și plânsul” de fiecare zi. (Vincenzo Guarracino)