[...] imaginea poetală nu e una de primă instanță, ea nu se impune ca prezență evidentă la suprafața textului, nu intră în orizontul de vizibilitate al ființei textuale. Inaparența ei este un fond clar-obscur, intermediul translucid al ivirii semnificabilului originar. Ceea ce este de prim abord și apare în textul unui poem este imaginea deja constituită, prinsă în rețeaua semnificațiilor ca element al unei lumi imaginare. Este imaginea poetică textuală ca obiect al tematizării interpretative, chiar dacă înțelegem acest travaliu exegetic drept inter-pretatio, adică prestație intermediară, strecurarea printre rândurile unui text. Imaginea poetală în schimb, figură a absenței, nu e interpretabilă decât în momentul în care ea deja nu mai este, sau – altfel spus – „figurează” în subtextul ori mai degrabă în pretextul în care ea se ivește și semnifică înainte de a fi. Faptul că ea este inaparentul (unscheinbar) o arată drept „acea fenomenalitate prin excelență care, întrucât nu e nici imediată, nici ontică, nu poate fi redusă la o intenție eidetică”. Este motivul pentru care „«fenomenologul inaparentului» nu mai este spectatorul ideal al adevărului lumii esențelor sale: el învață să locuiască lumea pe măsura retragerii lucrurilor”. (fragment)