Enciclica Fides et Ratio a papei loan Paul al II-lea îi îndeamnă pe toţi să treacă de la aspectul fenomenal la fundamentul fiinţei, cu alte cuvinte, de la lucrurile create, așa cum ni se înfăţişează ele nouă, la Creator pe care nu-l vedem, dar care este Cauza subzistentă a tot și a toate. Desigur, pentru a face aceasta e nevoie de puţină tăcere. Acesta este cel de-al doilea mesaj al sfântului Bruno.

În supermarketurile noastre, adevărate temple ale consumerismului, găsim de toate pentru toţi, în afară de tăcere. Aceasta este o „marfă foarte preţioasă dar rară, foarte importantă dar prea puţin căutată. Şi totuşi, auzind de foarte multe ori vorbindu-se de valoarea ei terapeutică, ne este recomandată ca un adevărat balsam depus pe rănile omului de astăzi, răni provocate de graba prea mare care devorează şi mistuie tot şi toate. Suntem asediati de zgomotul permanent al mass-mediei care ne invadează şi caută să ne convingă mereu fiind peste tot. Probabil că ar fi bine să mai reducem din decibelii lumii noastre înconjurătoare și să ascultăm mai mult cuvintele tăcerii. În felul acesta, vom fi puşi în condiţia de a ne “asculta” pe noi înșine (şi nevrozele noastre pe care le dăm la iveală cu plăcere) şi pe Dumnezeu. Şi în felul acesta să devenim capabili de “a prinde ceea ce e veşnic”, prezent în noi înşine şi în întâmplările de zi cu zi. Aceasta este invitaţia lui Bruno din Köln adresată unui prieten, dar şi nouă.

—Sfântul Bruno din Köln (1035-1101), fondator al cartusienilor

Acest volum împreună cu primele două (vezi Volumul 1 și Volumul 2) ne prezintă profilul istorico-spiritual a 120 de sfinţi şi martiri din calendarul liturgic. Sunt femei şi bărbaţi care au trăit în secole diferite, în cele mai variate contexte profesionale și culturale, dar toti uniţi de dragostea lor pentru Cristos, “arşi” de dorinţa de a-i imita exemplul. Sunt texte extrem de utile pentru predici, cateheză, în biserică, în şcoli sau locuri de reculegere. Dar şi un excelent ajutor pentru propria cultură religioasă şi pentru meditația personală.

Pe patul de moarte, loan al Crucii le-a cerut fraţilor săi din mănăstire, ce recitau rugăciunile pentru muribunzi, să-i citească ceva mai “vessel”: a insistat în mod expres să se recite versete din Cântarea Cântărilor, cel mai răscolitor şi mai frumos poem de iubire din Vechiul Testament (bine cunoscut lui). Oare nu mergea el în întâmpinarea lubirii? Aşa că era nevoie de ceva mai potrivit. După citirea acelor versete, loan îşi încheie călătoria pe pământ rugânduse cu aceste cuvinte: “Doamne, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu”. Adică în mâinile Dumnezeului lubire, pentru care a trăit, a muncit şi a suferit. Pentru acel Dumnezeu pe care L-a iubit, predicat şi preamărit.