Domnul Valerian Sava pur și simplu nu are astâmpăr! De aproape 70 de ani nu ratează mai nimic din dealurile și văile, din culmile însorite și din văgăunile reci ale filmului românesc (prima rubrică de film pe care a păstorit-o debuta în iulie 1955, în revista Contemporanul!), iar această încăpățânată consecvență îl transformă, de la sine, nu numai într-un cronicar prin excelență, dar și într-o cronică vie a tuturor acestor decenii de visare cinematografică și de transpunere a scenariilor pe peliculă. După cum nu se poate opri din vizionarea tuturor filmelor noi, domnul Sava nu-și poate deloc inhiba nici verbul critic – și așa se face că a publicat în majoritatea (foarte posibil, toate) revistelor românești care au avut vreodată rubrică de film, iar acum, în epoca rețelelor sociale, pagina de film pe care o întreține, din 2018, pe o astfel de rețea strânge toate observațiile și analizele sale, mereu la cald și judecând, cel mai adesea, la rece.

Valerian Sava mai are o calitate: nu numai că pândește filmele și le privește/disecă din aproape a treia secundă de după apariția lor, dar autorul nostru mai are răbdarea de a-i citi și pe ceilalți camarazi ai criticii de film, mai tineri sau mai experimentați, și de a-și încrucișa, cu aceștia, câteodată, lama fină a polemicii. Deseori mă întreb cum anume un astfel de om, educat și debutat într-o cu totul altă paradigmă culturală națională, se poate acomoda într-un ecosistem cinefil precum cel de azi, în care diversitatea fără margini a proiectelor cinematografice depinde mai mult de marketing decât de faima actorilor sau regizorilor, în care cinematograful din colțul străzii a fost demult închis, iar sutele sau miile de filme sau seriale disponibile minut de minut și 365 de zile pe an depind mai puțin de pofta noastră de evadare din real și mai mult de calitatea wi-fi-ului care ne însoțește din sufragerie până în baie și de la locul de muncă până la plimbarea noastră prin parcuri.

Pentru că Valerian Sava este efectiv un veteran al cinefiliei și pentru că nu slăbește deloc pasul în fața unor (supra)producții care dimineața sunt premiere, la prânz sunt perimate iar seara sunt deja uitate, nu pot decât să deschid, cu emoția de rigoare, acest al patrulea volum al reflecțiilor sale filmo-critice, știind de la bun început că fraza și ideile autorului nu ne vor plictisi niciodată – chiar dacă unele dintre filmele despre care scrie o mai fac… (ADRIAN CIOROIANU, profesor de Istorie și cinefil neofit, 2 iunie ’24)