Scris în amintirea surorii sale Elfriede, condamnată la moarte de un tribunal nazist al poporului şi executată în 1943 la Plötzensee, romanul Scânteia de viaţă zugrăveşte viaţa dintr-un lagăr de concentrare german în ultimele luni dinainte de sosirea trupelor aliate de eliberare. Cu intuiţia sa psihologică bine-cunoscută, Remarque reuşeşte să surprindă o gamă largă de tipuri umane, urmărind modul lor diferit de-a reacţiona şi de-a lupta pentru salvarea ultimei „scântei de viaţă“, a ultimei licăriri de speranţă, deşi pe toţi îi leagă sentimentul de solidaritate izvorât din destinul comun. Cu toate că îi apropie tendinţa spre cruzime, nici călăii nu formează o masă amorfă, având un comportament individualizat şi reacţii diferenţiate. Felul necruţător şi totuşi foarte nuanţat în care este prezentată viaţa din lagăr face din acest roman unul dintre cele mai aspre rechizitorii ale atrocităţilor comise de regimul lui Adolf Hitler, o lucrare reprezentativă pentru întreaga literatură antifascistă şi concentraţionară apărută în Germania după război.

„Soarele proiecta un pătrat luminos deformat pe peretele din dreapta ferestrei. În el se zăreau inscripţii şi nume scrijelite. Inscripţii şi nume ale foştilor locatari ai barăcii, din Polonia sau din estul Germaniei. Fuseseră scrise cu creionul sau cu bucăţele de sârmă sau cu unghiile.” (Erich Maria Remarque)

„O carte de autopurificare.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Romanul Scânteia de viaţă sondează starea de spirit a deţinuţilor dintr-un lagăr de concentrare german cu puţin timp înainte de sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Un roman magnific despre curaj şi iubire.” (The New York Times)