Apariția mecanicii cuantice a avut două consecințe importante: pe de o parte, explica fenomenele observate la scara atomului și oferea experimentatorilor predicții care aveau să fie confirmate cu o precizie uimitoare; pe de altă parte însă, punea grave probleme conceptuale: cum să interpretezi o teorie care părea să renunțe la idealul cunoașterii fără rest a realității și să te oblige să te mulțumești doar cu probabilități, așa cum afirma Școala de la Copenhaga sub îndrumarea lui Niels Bohr? Einstein nu putea accepta asta, iar disputele lui cu Bohr au rămas unul dintre cele mai pasionante capitole din istoria științei. Cu timpul însă, a prevalat tentația de a descoperi noi rezultate folosind formalismul matematic deja elaborat ți de a-l dezvolta pentru a sonda mai adânc microcosmosul, Școala de la Copenhaga părea să se fi impus, iar cercetarea fundamentelor mecanicii cuantice iețise din sfera de interes a fizicienilor, ba chiar era considerată o periculoasă pierdere de vreme.

Totuți, în 1957, opunându-se curentului predominant, Hugh Everett propune în teza lui de doctorat interpretarea Lumilor Multiple: orice măsurătoare a unui proces cuantic (care, conform Școlii de la Copenhaga, dă în mod absolut aleatoriu unul din două rezultate posibile) face ca lumea noastră să se scindeze în două lumi – în fiecare se obține câte unul din cele două rezultate posibile. Astfel, caracterul aleatoriu al mecanicii cuantice dispare. În schimb, proliferează lumi distincte, care nu pot comunica între ele. Aparent, un scenariu SF.