Citind această minunată carte a domnului Dumitru-Valentin Pătrașcu, ce este nu numai o carte plină de istorii ale unor oameni alungați din propria casă, sat, din raiul lor, cu locuri atât de frumoase, pline de mireasma amărâie a florilor de liliac, mirosul îmbătător al lăcrămioarelor, cântecul privighetorilor din lunci, cântecul ciocârliilor din înaltul cer albastru, am scris și eu amintiri, care m-au marcat. Am avut ale mele retrăiri și emoții, crescute în intensitate de cartea Bunului Nostru Prieten din Gorj, Dumitru-Valentin Pătrașcu. Ați făcut un lucru mare, dragă Prietene! Ați jertfit mult din ceea ce noi spunem „timpul liber după serviciu”, ați furat din zile de odihnă ale Dumneavoastră pentru a zidi monument din slovă românească în memoria celor pe care noi nu i-am cunoscut, dar ei, cei trecuți, mereu au sperat că noi, cei de astăzi, nu o să-i uităm. […]

Au plecat familii în refugiu, fără adresă, ducând în traiste neagra țărână din câmpiile ce nu vor mai bucura ochii cu holde mănoase, iar cântecul ciocârliilor va fi un vis. Totul va fi un vis din alte vremuri! Acasă, unde cotropitorul a devenit stăpân; în ogradă, rug din cărți cu slovă românească. Nu se mai dă sfoară-n țară că vin barbarii, ci ard amintirile lui Creangă, poeziile lui Eminescu, pastelurile lui Alecsandri! În urma lor, ardea Basarabia. Adevărul era pus pe rug de Teroare și Minciună. Mulți au luat drumul pribegiilor, Țara-i mare și noi ne vom mistui prin văile din munți, ne vom ridica și spre culmile Carpaților, căci robia nu a fost destinul nostru de milenii!