Există şi în zilele noastre oameni ai lui Dumnezeu la Atena!

Cine să-şi închipuie că pe unul din cele mai zgomotoase bulevarde ale ei, bulevardul Alexandras, la numărul 59, la demisolul unui bloc, trăia şi lucra duhovniceşte, conducând suflete la Dumnezeu, un duhovnic atât de smerit, atât de nevăzut, atât de simplu! În acest mic apartament găseai un părinte duhovnicesc precum cei despre care citim în Pateric, cu smerenie adâncă, mărinimie fină, mare discernământ, multă iubire.

Acest Părinte nu este altul decât părintele Antonie Gikizas.

Demisolul, un mic apartament cu puţină lumină, foarte sărăcăcios şi simplu. Atât de simplu, încât îţi trecea prin gând că poate staulul Sfântului Ioan Rusul o fi fost mai bun. Aceasta era chilioara Părintelui.

El avea un scop, ajutarea oricărui suflet aflat în nevoi, obosit, printr-un fel patristic, simplu, mângâietor de iubire, înţelegere şi rugăciune. Avea o dorinţă în suflet, comunicarea spirituală cu Dumnezeu. Deşi trăia în Atena, era departe de cele ale lumii. Doar rugăciunea „pentru întreaga lume” era în inima lui.

Astfel, acel demisol a devenit spaţiu de lumină duhovnicească, rugăciune, pocăinţă şi odihnă a celor care-l vizitau sau îl slujeau pe Părinte.

Dumnezeu are rânduială. Toate trebuie făcute cu rânduială şi în viaţa noastră, şi în Biserică. Trebuie să credem în Dumnezeu şi să ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi. E nevoie însă de credinţă adânc înrădăcinată. Şi mereu să spunem „dacă e voia lui Dumnezeu”.

Trebuie să deschidem ferestrele sufletului pentru ca Hristos să intre în noi. Dumnezeu putea şi în alt fel să ne mântuiască şi să-Şi arate iubirea pentru noi. Dar Hristos a primit Întruparea şi a suferit pentru noi şi a stat de-a dreapta Tatălui şi a pătimit şi ne-a iubit. În chip nevăzut este împreună cu noi. Să rupem legăturile diavolului pentru a pătrunde în noi razele negrăite ale lui Hristos celui înviat, Care în chip nevăzut a fost şi este împreună cu noi.

Lumea este vrăjmaşul omului, fiindcă ascunde adevărul şi nu poţi vedea limpede sinele tău. Trebuie ca prin multă credinţă, mustrare de sine, autocunoaştere şi cercetarea faptelor noastre să ne curăţim sufletul, pe cât este cu putinţă. E nevoie de multă luptă. Trebuie să existe frică şi ruşine, ca nu cumva să cădem în păcat.

Cu cât ne smerim, cu atât atragem harul. După har să ne împărtăşim cu energia nezidită a lui Dumnezeu. Începutul „noii vieţi”. Dumnezeu este prezent, fie că ştim asta, fie că nu. Prin tăcere e mai bine. Abis este lumea duhovnicească.