Poezia lui Lucian Blaga se defineste printr-o tensiune continua intre orgoliul care cauta misterele lumii si umilinta abandonului de sine in fata realitatii, o tensiune ce se rezolva prin modalitatile spiritului poetic de a-si asimila natura, istoria si cultura, transpunand-o in expresie lirica, structurata in functie de o semnificatie noua. Ca multi dintre poetii moderna, Blaga nu pare a acorda la inceput vreo atentie formei, expresiei lirice. Treptat insa, discursul sau liric e constrans la rigoare, limbajul se clarifica si se simplifica, transformandu-se, in faza deplinei structurari, intr-un limbaj neoexpresionist, limpede si esential, cu sunete clare si reprezentari de un echilibru formal desavarsit.