Istoria modernă a României a fost extrem de agitată, plină de situații critice, rezolvări de ultim moment, cotituri doctrinare, alianțe și despărțiri politice, lupte de orgolii, trădări și sacrificii.

În toată Epoca Modernă am avut o Constituție Democratică (1866 și 1929) și numeroase perioade cu stare excepțională sau de asediu. O dinastie zbuciumată de conflicte interne și lovită de incredibile probleme de legimitate se va prăbuși lent până la Dictatura regală și apoi în stadiul de simplă reprezentanță (în timpul Dictaturii militare, 1940-1944) și va fi înlocuită în urma unei lovituri de palat (1944), pierderii războiului și a ocupației militare sovietice, cu Dictatura comunistă (1948).

Dar nimeni – un istoric străin, de exemplu – nu și-ar fi putut închipui că pe această listă lungă de șocuri politice mai există o formă de lovitură de stat: cea dată expres pentru a distruge Constituția democratică, o lovitură de stat parlamentară (definită de Curtio Malaparte în Tehnica loviturii de stat), fapt considerat în Istoriografie sursa slăbiciunilor și vulnerabilității Sistemului democratic din România în fața schimbărilor majore petrecute în Europa în Perioada interbelică, momentul care marchează în istorie eșecul democrației române.