„În 1934, ierarhii ruși din exil au hotărât ca ieromonahul Ioan să fie hirotonit episcop de Shanghai, în China. Tânărul ierarh a mers în eparhia sa, găsind o enormă catedrală neterminată și un conflict care trebuia încheiat. Primul lucru pe care l-a săvârșit a fost să refacă unitatea Bisericii locale. A stabilit legături cu ortodocșii sârbi, greci și ucrainieni. A organizat societăți filantropice și de binefacere, în special pentru copiii săraci și orfani.

Arhiepiscopul Ioan slujea la catedrală în fiecare zi, dimineața și seara, chiar și atunci când era bolnav. Săvârșea zilnic Dumnezeiasca Liturghie, așa cum avea să facă tot restul vieții sale, și, dacă dintr-un motiv oarecare nu putea sluji, primea Sfânta Împărtășanie. Oriunde ar fi fost, nu lipsea de la nicio slujbă din cele șapte Laude.

Purta haine făcute din cel mai ieftin material și, uneori, papuci sau sandale, dar adesea mergea desculț, pentru că obișnuia să ofere săracilor sandalele sale. Rugăciunile lui fierbinți săvârșeau tămăduiri de neputințe și boli. Sfântul Ioan îi cerceta pe cei bolnavi în fiecare zi, spovedindu-i și împărtășindu-i. Dacă starea cuiva devenea critică, se ducea la el la orice oră din zi și din noapte, ca să se roage la căpătâiul lui.

Odată cu venirea comuniștilor la putere în China, comunitatea Sfântului Ioan a fost nevoită să fugă în Insulele Filipine. În 1949, aproximativ 5000 de refugiați trăiau într-o tabără a Organizației Internaționale pentru Refugiați de pe insula Tubabao din Filipine. […] Vlădica s-a dus apoi la autoritățile din Washington, obținând aprobarea ca păstoriții săi să fie primiți ca refugiați în Statele Unite. După această reușită, în 1951, Arhiepiscopului Ioan i s-a încredințat păstorirea Arhiepiscopiei Europei Occidentale a Bisericii Ruse din afara granițelor, cu sediul la Paris și apoi la Bruxelles. […]

În anul 1962, Arhiepiscopul Ioan a primit conducerea eparhiei San Francisco. Sub îndrumarea sa, pacea a fost restabilită în comunitatea mai înainte divizată, disputele au încetat, iar măreața catedrală a fost terminată. Însă asupra lui au fost aruncate defăimări, care, deși s-au dovedit public a fi nedrepte, au umplut ultimii ani ai arhiepiscopului Ioan de amarul prigonirii. El însă a răbdat fără a se plânge și fără să judece pe nimeni, cu o pace netulburată. Păstoriții săi și-l aduc cel mai bine aminte pentru blândețea și veselia lui, ba chiar pentru ceea ce este cunoscut drept «nebunie întru Hristos».”