Cadrul teoretic în interiorul căruia vom analiza câteva dintre cele mai importante opere de artă create de Tarkovski, Wong, Puiu şi Brâncuşi este circumscris de cele trei concepte care alcătuiesc, în fapt, și titlul volumului de față: „Fiinţă”, „dedublare” şi „eterna reîntoarcere”. Privindu-le, inevitabil, prin filtrul subiectivității, vom tatona cu acest prilej terenul semnificațiilor pe care acestea le pot purta.

In această lucrare, vom analiza:

– Capitol 1: Ultimele patru filme ale marelui regizor rus, Andrei Tarkovski: Solaris, Călăuza, Nostalghia şi Sacrificiul. Vom discuta despre „eterna reîntoarcere” la regizorul rus (în opoziţie cu Friedrich Nietzsche, cel care a declarat oficial, în secolul al XIX-lea, că „Dumnezeu a murit” şi în relaţie cu scrierea lui Mircea Eliade pe această temă).

– Capitolul 2: Două filme ale lui Wong Karwai, In the mood for love şi 2046, ideea principală pe care o urmărim fiind „singurătatea/ alienarea individului” dată de lipsa de iubire în In the mood for love (scene din film) şi 2046

– Capitolul 3: Cristi Puiu şi filmul său, Sieranevada (cel mai bun film românesc); considerăm că regizorul Cristi Puiu a surprins foarte bine lipsa de „identitate la români” în acest film extraordinar.

– Capitolul 4: Constantin Brâncuşi şi Ansamblul de la Târgu Jiu (pe care noi îl considerăm cea mai mare operă de artă din istoria umanităţii). Sculptorul roman a încercat, prin creaţiile sale, să atingă „adevărul absolut” şi o reîntoarcere (măcar aparentă) la Paradisul pierdut cândva prin crearea de opere de artă care redau „esenţa/adevărul”. Brâncuşi a fost credincios, deci, până la urmă, „adevărul absolut” era, pentru el, chiar Dumnezeu. Dar şi alţi artişti (Andrei Tarkovski şi Cristi Puiu, de exemplu) au fost credincioşi, ca atare, şi aceştia au regăsit „adevărul absolut” în „credinţa” pe care o aveau în „existenţa lui Dumnezeu”.