Între lucrările de cercetare consacrate istoriei gramaticilor limbii – lucrări dificile, prin natura lor, dar tot mai frecvent abordate în spațiul științific și universitar actual – propunerea Alinei Marieta Rucăreanu (Maica Alexandra), se impune dintru început prin amploarea cuprinderii și prin seriozitatea detalierii descrierilor și analizelor. Autoarea a avut răbdarea benedictină de a parcurge „cu creionul în mână” nu mai puțin de 45 de tratate și manuale de gramatică din cea mai veche perioadă a istoriei lor, 1667 - 1914. Acestea sunt confruntate cu câteva gramatici normativ-academice moderne – GA, în trei ediții, apoi GALR și GBLR, la care a adăugat consultarea lucrărilor lexicografice DEX și DTL, așa încât corpusul de lucru parcurs cu toată atenția a crescut la 52 de surse – unele foarte stufoase, multe dintre cele vechi fiind foarte complicat concepute și prezentate. Rezultatul sintetizat până acum vizează doar părțile de vorbire flexibile și cumulează deja circa cinci sute de pagini.

Practic, ceea ce își propune tânăra cercetătoare este să reconstituie „traiectoria urmată de diversele concepte și norme lingvistice din secolul al XVII - lea până în zilele noastre”, cu privire specială asupra morfologiei. Viziunea comparativă și diacronică asupra realizărilor din sfera gramaticilor (descriptive – în majoritatea lor; normative – destul de multe; istorice – unele dintre ele) are ca substrat înțelegerea stadiului actual al gramaticilor românești și acceptarea unor concepții, a unor metode de analiză și a terminologiei aferente în gramatica sincronică, dar și istorică a limbii române.

Așadar, metodologic, tratarea acestui imens material de studiu este comparativă, în sensul larg al termenului, și diacronică, în principiu. Se merge până acolo cu cea din urmă abordare încât, unde este cazul, se studiază edițiile succesive ale aceleiași vechi gramatici, pentru a se sublinia evoluția interioară a concepției autorului/autorilor asupra sistemului limbii. Pe de altă parte, se fac conexiunile necesare cu gândirea lingvistică a epocii în care a fost concepută, tipărită și utilizată fiecare gramatică cercetată astfel. Altfel spus, istoria gramaticilor se proiectează pe fondul gândirii lingvistice românești. Să adăugăm de pe acum la meritele deja conturate faptul că pentru majoritatea celor din secolele al XVII - lea – al XIX - lea, până prin 1870, a trebuit operată transliterarea textelor. Or, se știe că vechile slove chirilice generau mari dificultăți de redare a formelor bază și a formelor flexionare ale cuvintelor, ca să nu mai vorbim despre mascarea unor etimologii, prin diversele particularități fonetice și grafice etc. În plus, unele exemplare utilizate aici au fost accesate în manuscris, din fondul Bibliotecii Academiei Române, ceea ce a însemnat o nouă serie de confruntări dificile cu textele – grafie ilizibilă, pagini deteriorate de timp ș.a.m.d. Nici exemplarele tipărite nu au fost toate de cea mai bună calitate.

Pe lângă ezitările terminologice, de clasificare, de interpretare, de definire și de descriere a claselor lexico-gramaticale, se remarcă greșelile de tipar, reluarea aceleiași problematici în capitole diferite, uneori cu interpretări diferite, paginile lipsă etc. În unele cazuri, autoarea face lumină cu privire la autorii lucrărilor nesemnate și, ca atare, înregistrate în evidențele Academiei Române ca „anonime”. Este cazul Gramaticii din 1839, pentru care este reconstituită paternitatea lui Ioan Pop, cel care a scris Grămatica rumânească din 1835. Cercetând cu luare aminte trăsăturile comune și trăsăturile particulare ale acestor două cărți, dar și ale altora din acei ani, Alina Marieta Alexandra Rucăreanu a constatat că ediția din 1839 reprezintă a patra ediție a manualului de gramatică redactat de titularul catedrei de limba română de la Colegiul „Sf. Sava” din București, în perioada de glorie a acestei școli – epoca formării marilor cărturari revoluționari de la 1848.