Sfântul Ciprian al Cartaginei a fost una din personalităţile remarcabile ale Bisericii Creştine din prima jumătate a secolului al III‑lea. Se trăgea dintr‑o familie nobilă şi bogată. A primit o educaţie aleasă, studiind, printre altele, retorica (pe care mai apoi a predat-o). A dus o viaţă îmbelşugată şi, pare‑se, chiar uşuratică până într‑o zi, când, auzind de curăţia şi sfinţenia preotului creştin Ceciliu, a început a‑l frecventa, şi astfel a fost câştigat pentru totdeauna de învăţătura şi Biserica lui Hristos. Ca episcop, Sfântul Ciprian a condus comunitatea creştină din Cartagina, însă de fapt din toată Africa Romană, în vremuri foarte tulburi. A trebuit să înfrunte două persecuţii de amploare, apoi ciuma devastatoare din 252‑254 – pentru care autorităţile romane şi mulţimea păgânilor i‑au făcut vinovaţi pe creştini –, erezii şi invazii ale triburilor deşertului. A primit cununa mucenicească în timpul prigoanei lui Valerian.

„Ciprian este poate cel mai natural în corespondenţa sa. Aceasta reprezintă un document de primă importanţă. Ciprian are o înaltă conştiinţă atât a drepturilor, cât şi a îndatoririlor episcopului… Corespondenţa sa ne dovedeşte că nu se mulţumea numai cu formularea unor idei generoase, ci acţiona conform principiilor pe care le‑a fixat. Este acelaşi atât în acţiunile, cât şi în scrisorile sale. Conducător înnăscut, a ştiut să creeze unitatea în viaţa sa, să alăture la fermitate blândeţea, la prudenţă entuziasmul, la prevedere abilitatea. Acest om de acţiune este un mistic, pe deplin el însuşi atât la rugăciune, cât şi la lucru…” (Adalbert Hammann, Părinţii Bisericii) citește mai putin ...