De multe ori ajungea să mă cuprindă acea senzație de nemulțumire, de gol sufletesc, ca atunci, în copilărie, când eram nevoit să pornesc cu vitele pe marginea locurilor cultivate sârguincios de gospodăria colectivă, iar printre ele și marginea văii se înfiripa o iarbă rară, destul de neplăcută pentru vacă și vițel. Condiția mea de copil supus asperităților vieții, asociată cu singurătatea și insatisfacția de mai târziu, care se repeta, haotic, îmi redau mereu aceleași clipe amare: copleșitoare, rele, ecouri ale unei tristeți profunde, tocmai când orizonturile vieții îmi apăreau zăgăzuite, greu de trecut. E vorba de reverberarea aceleiași senzații trăite pe marginea aceea de platou, zonă sălbatică și precară, cu mirosuri aspre de ierburi rele și flori sălbatice și urâte, rămasă necultivată, deși se scălda mereu în lumina generoasă și pură a soarelui.