Am citit (și recitit) cartea și am lăsat un pic de timp în care să se limpezească trăirile, dar este greu să ieși din atmosfera romanului.

Să continui cu ce am spus deja: romanul este ca un torent. Te prinde de la primele pagini și capătă o voință proprie, pare că se citește singur, pagină cu pagină. Atât de mult, încât trebuie să-ți aduci aminte să respiri din când în când aerul tău și nu pe al personajelor.

O ușoară relaxare la începutul capitolului V, cu multe date tehnice legate de construirea casei, este iluzorie, deoarece victoria Oanei și acalmia așteptată deja generează alt conflict, care te-a și prins pe neobservate.

Iar partea de roman care întretaie cărările Oanei și ale lui Grigore Stancu este explozivă, am simțit aproape fizic întâmplările povestite.

Îmi place că personajele, chiar și cele demonizate, sunt creionate cu lumini și umbre (adânci, uneori), că simți pe alocuri simpatie și pentru cel rău și ești tentat să-i spui câteodată „Nu” chiar și Oanei.

Transformările sociale de după revoluție sunt arătate atât de concis și firesc, că îi voi recomanda cartea fiului meu pentru a înțelege acea perioadă.

Pe de altă parte, romanul este de o sinceritate aproape metalică, tăioasă, mai ales referitor la relațiile sociale. În lumea noastră, în care ceea ce nu este politic corect este extremism, expunerea atât de netă și clară a lucrurilor aproape șochează.

Sunt sigur că este cartea care îmi place cel mai mult de până acum, pentru ritmul alert și fluiditatea povestirii, pentru temele abordate, pentru complexitatea și transformările personajelor.

Vă mulțumesc!

Aurel Dumitriu