Atunci cand, dupa trei ani, m-am intalnit intamplator cu Marina la Cascada Urlatoarea, am stiut ce lipsea: TESTUL SUPREM. Eu eram cu prietena iar ea cu un grup de tineri si-am observat ca n-avea verigheta. Privirile ni s-au intersectat pentru o fractiune de secunda, apoi a mea a lunecat peste ea ca si cum ar fi facut parte din peisaj, linistita si anestezianta, asa cum ma-nvatase Schultz! Dac-as transforma-n cuvinte schimbul acela scurt de priviri, iata care ar fi:
Ea: Buna! Ce mai faci?
Eu: Te cunosc de undeva?
Ploaia torentiala ce s-a pravalit peste noi parea undeva departe – in sufletul meu era liniste si soare! Am fugit impreuna cu prietena prin padure, spre camera noastra din Busteni, ins’ am ajuns leoarca.
– Ea era la cascada. Marina! am spus, senin.
Prietena a sarit ca arsa:
– De ce nu mi-ai spus acolo?
– Pentru ce?
– M-as fi uitat mai bine la ea!
– Crede-ma, n-ai fi avut ce vedea!...
Nu dupa mult timp, Marina mi-a trimis o vedere:
Dupa trei ani, din nou la Costinesti. Marea, cu valurile inspumate, imi rascoleste amintirile! Din pacate, la munte aceste amintiri se sterg si nu mai ramane loc nici de BUNA ZIUA!