Nu cred că Văcărescu şi-a propus mari originalităţi interpretative, ci mai degrabă corectitudine. Importante, oricum de luat în seamă, sunt inserţiile de mărturii directe, fiind Văcărescu unul din martorii universali ai vieţii literare sibiene. Cele pe care el le povesteşte despre Mircea Ivănescu sau despre Iustin Panţa, dar şi despre alţii, sunt piese biografice relevante. Ca şi cele despre viaţa culturală sibiană în general. Cum e, de pildă, observaţia că „literaţii” şi „tinerii de prin anii ’60, habar n-aveau că sunt concetăţeni cu un mare poet român” – Radu Stanca. Relevante sunt şi restituirile de merite în privinţa existenţei şi funcţionării Cercului Literar în cazul lui Henri Jacquier sau al Ioanei Postelnicu.

Ca admirator al Sibiului, nu pot fi decât încântat de militantismul acestei cărţi.

Al. CISTELECAN

Un oraş-grădină, de piatră şi sevă, care poartă în sine o idee: aceea a emoţiei artistice, care poate deveni obsesie. Un oraş real, de flori de piatră şi cristale vegetale (dar în fond un oraş mic-burghez şi provincial), peste care cerchiştii, în anii războiului, sub aripa magică a lui Blaga, prin talent, solidaritate şi cultură înaltă, şi-au potenţat tinereţea sibiană, transformând-o în legendă. Cu termenul lui Michel Foucault, o heterotopie, o juxtapunere de real şi imaginar, un spaţiu valorizat cultural, un oraş pe care nu-l mai putem percepe azi decât prin acest filtru, în primul rând poetic, cu cât mai activ, cu atâta mai important în ordinea valorilor general umane. Şi încă o dată literatura îşi arată valoarea pentru comunitatea noastră.