Moderncarnavaltango reia specia comediei cu cântece așa cum o știm de la Vasile Alecsandri, într-o parodie enormă a stilului declamativ cu efecte comice remarcabile. […] Libret de operă și satiră contem­porană, Moderncarnavaltango este prin însușirile muzicale și vizuale unul din acele puține texte care „abia așteaptă” să fie puse în scenă. Ar rezulta fără îndoială un mare spectacol funambulesc, fantezist, încheiat cu parodia atroce a masacrului final din Hamlet.

Mircea GHIȚULESCU

Ferocitatea „comediilor” lui Virgil Tănase îşi are sursa în exhibarea caracterului spectacular al acestei pseudometamorfoze a lumii, prin demon­tarea mecanismelor care permit punerea în mişcare a recuzitei sale utopice: caricatură grotescă a utopiei „occidentalo‑europene”, noua lume se hrăneşte din propria‑i teatralitate ridicând artificiul şi jocul (auto)iluzionist la rangul de realitate „naturală”.

Alina CRIHANĂ

Noutatea pieselor lui Virgil Tănase vine tocmai din acea interfe­rență dintre modern și clasic, redată cu artă, fără a perturba structurile textului dramatic, care navighează între psihologie și absurd. Din literatura absurdului, Virgil Tănase asimilează formula protestatară care anunță prăbușirea lumii spre irațional și depersonalizarea ființei umane, expresie a crizei existențiale a modernității.

Iulia BARNA

Chiar scris cu „o” mare, că adică el ar fi „omenirea”, când „scormone lumina” omul rămâne iremediabil „cel ce gândește singur”. De cum suntem doi, se iscă poli­ticul. Întrucât în lumea asta nimeni nu-i aidoma c-un altul și întrucât chiar dacă am avea patru picioare n-am putea merge pe două cărări, unul din cei doi – sau din mai mulți, e tot aia ! – e ispitit să-și convingă se­menii, cu vorba sau cu bâta, că el știe care-i drumul bun, prohdeorisit din ceruri sau regularisit „științific”. Ceilalți trebuie să-l creadă și să i se supună. De-aici necazul. Ținta prezenței noastre în lume fiind ne­știută, cum va rămâne până la ultimul soroc dincolo de care n-o să mai fie nimeni care să ne spună cine a avut dreptate, călăuzul ajunge să se ia drept ceea ce nu e, îngemănat într-o aceeași mascaradă cu cei care-l ur­mează din prostie, din lașitate, din interes și ambiție sau chiar fără motiv – „numai dra­cu știe !”, spune Gogol –, uneori luându-i-o chiar înainte, mai catolici decât papa și mai moderni decât modernitatea.
De unde aceste „comedii politice” care nu vor să-ndrepte lumea, ci să o înzestreze cu lumina rampei.

Virgil TĂNASE