Universul liric al lui Ovidiu Raul Vasiliu, profilat în aceste sonete, evocă o panoplie de gesturi stilizate, de imagini bivalente, de tablouri votive, din care nu trebuie să lipsească mai atenta selecţie a cuvântului şi evitarea redundanţelor. Constrângerea strofică şi prozodică pe care o presupune sonetul nu compromite conţinutul şi intensitatea trăirii. Acesteia i se adaugă plăcerea ludică, specifică firii poetului, care reuşeşte să dilueze gravitatea discursului. Poetul se instalează într-un teritoriu pe care îl va cuceri treptat, cu răbdare artizanală, având datele necesare în acest sens: capacitatea de „îmblânzi” cuvintele, patosul trăirii, sensibilitatea la simboluri, mituri şi stări, dar şi predilecţia pentru reinventarea imaginilor.

Diana VRABIE

În vremuri pline de incertitudini, când oamenii parcă uită să mai fie oameni, îmi cad ca din cer aceste poezii şi mă duc departe cu auzul, văzul, gândul. Un departe destul de aproape parcă, dar din altă lume, cu alte poveşti, cu alte ritmuri şi rime. Şi, oricât de strâns lipită de el m-ar ţine prezentul, trecutul în care m-am pomenit, aşezată pe un zar tras de nărăvaşele sonete ale lui Ovidiu Raul Vasiliu, mă poartă prin mituri ştiute şi abia aflate, prin stări cunoscute şi abia descoperite, printre oameni care încă îşi mai dau bineţe şi domni care îşi ridică pălăria la vederea unei doamne. Şi-aş mai zăbovi, pe ici pe colo, ca să stau la taifas cu bunicul chiar lângă scara lui rezemată de „cerul lui April”, să simt aroma de ceară topită, să mă prind în „dansul miilor de nopţi” urmărind cum „lumina bate-n falduri viitoare”…, numai să nu mă pierd în „camera c-o mie de oglinzi”, să nu dau cumva ochii cu „Ochi de piatră”, pentru că mai sunt atâtea poezii de trăit şi retrăit acum şi în anii care vor veni.

Radmila POPOVICI