Nichita DANILOV nu e doar unul dintre poeţii de mare pondere ai „generaţiei ’80“ (alături de Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan şi alţi doi-trei), ci şi singurul ei poet metafizic în toată puterea cuvântului. (…) Poemele lui nu sunt nici „moderne“, nici „postmoderne“: ele sunt simultan dincolo, nu dincoace de aceste concepte. (…) Autorul nu joacă, precum majoritatea colegilor săi, la bursa realului contingent sau a transcendenţei de hârtie (pentru el criza limbajului nu existã), ci la aceea a irealităţii şi a transfigurării. Senzaţia de autenticitate e obţinută prin convenţionalizarea discursului simbolic despre transcendenţă. Cum? Prin situarea eului poetic într-un punct de fugă al perspectivei, unde contrariile fuzionează şi de unde totul se vede per speculum in enigmate. Vocea lirică nu alunecă astfel nici în registrul solemn-liturgic post-gândirist ce exaltă, vetust şi emfatic, Divinitatea, nici în registrul plebeu al deriziunii care desacralizeazã grotesc, bufon şi eventual parodic totul, ci se menţine pe linia subţire dintre ele, ca un „martor neutru“, distanţat, privind „ca dintr-o cameră ascunsă, prin ochelari fumurii“. Un stil alb, cu dicţiune gravă, discret-încântatorie, colorat de mari metafore şi imagerii surrealiste, pigmentat cu umor negru şi mizând pe transcrierea cât mai fidelă a meditaţiei şi a viziunilor generează jocuri de umbre care devin ameţitoare atunci când ispita conceptualismului (cu demonstrativismul aferent) este evitată.

Paul CERNAT