„În plus, sau la fel, fiecare traducere – și orice traducător știe asta – ne angajează în mai mult de o singură posibilitate. Există mai mult de o singură traducere posibilă, și mai mult de o singură bună traducere posibilă. Și nu doar pentru că este vorba de a ști când, de ce, pentru cine traducem; ci și pentru că, fiecare limbă fiind o țesătură de echivocuri, o singură frază, sintactic și semantic, este grea de mai multe percepții, direcții, semnificații („sensuri”, deci). Pot exista traduceri bune, traduceri proaste și mai ales unele mai bune decât altele. Există mai multe traduceri bune, iar traducerea, legată, astfel, de interpretare, este o lecție de „relativism consecvent”. Există o mai bună traducere pentru – pentru a servi la a face asta, aia, astfel. Relativismul consecvent implică trecerea de la ideea unui Adevăr unic, a Adevărului, și deci de la ideea că există un adevărat și un fals, la ideea potrivit căreia există un „mai adevărat”, un „mai bun pentru”, un „comparativ dedicat” într‑o situație dată. Știința, priceperea traducătorilor este aceea a bunilor profesori și a bunilor oameni politici: „face trecerea de la o stare mai puțin bună către o alta mai bună”, mai bună pentru un text, pentru un individ, pentru o cetate, cu nimic însă mai adevărată. Atunci când traducem, deci atunci când trecem între limbi, de la o limbă la alta, „dezesențializăm”. Este vorba, întotdeauna, de a arăta că în loc de o esență fixă există interferențe, că fiecare limbă este pentru altă limbă „hanul departelui” (atât de frumoasa expresie a trubadurului Jaufré Rudel reluată de Antoine Berman). Pe scurt, există energeiai, energii care operează, în acțiune, nu doar erga, opere – trebuie să traducem ce face, nu ce spune un text, repeta Meschonnic. Actul vorbirii, actul limbii și actul traducerii sunt, toate trei, niște energeiai, niște performări, iar energeia îi servește relativismului drept operator pentru a complica universalul.”