Am început aceste rânduri cu un sentiment de frustrare, pentru că mi-am cunoscut rudele nu atât direct, nu din povestirile părinților sau ale bunicilor, ci mai degrabă din documente ale vremii. Supărarea era cu atât mai mare cu cât simțeam că vina este, într-o oarecare măsură, a mea. Deși curios din fire, nu am întrebat mai nimic despre istoria familiei. Într-un moment neașteptat al vieții, un ansamblu necunoscut – familia mea de dinainte de 1940 – mi s-a arătat într-o lumină din păcate insuficientă pentru a percepe totul. Este vorba despre amintirile mele, multe din ele redescoperite, dar și despre amintiri ale altora, prea puține însă, pe care am mai apucat să le preiau. Am reușit să văd foarte multe amănunte izolate, relevate mai ales de presa vremii, dar prea puțin din esență. Sunt totuși relativ mulțumit. (ANDREI SEBESTYÉN)

Andrei Sebestyén este un personaj fascinant. Aș spune un personaj de roman. Sau de film. Descendent al unei familii remarcabile de antreprenori, avocați și arhitecți, familie „grea”, cu istorie în spate, Andrei Sebestyén a profesat ca inginer electronist. Însă personalitatea sa tehnică, de expert riguros, e dublată, violon d’Ingres sau nu, de un spirit cercetător fără egal, o forță de a pătrunde cele mai ascunse probleme, de a da de cap celor mai confuze date. Eu l-am întâlnit într-un moment special, în care documentam și scriam o carte despre patriarhul familiei. Am realizat imediat, cu o stupefacție respectuoasă, că aveam în față o bibliotecă vie, un investigator fără egal, tenace și minuțios, capabil să descopere cea mai măruntă frântură de informație – cu condiția ca aceasta să existe.

Nu întâmplător își intitulează Andrei Sebestyén cartea Amintiri pe care nu le-am avut. Ele au fost dezgropate de autor din mâlul uitării – personale și a societății românești –, prin cercetări de ani și ani de zile. Au fost dezgropate aproape arheologic. Practic, el reușește să reconstituie un mozaic impresionant pornind de la două-trei cioburi. El ridică din mormântul uitării povestea mult încercatei sale familii într-o carte extrem de interesantă. Știu însă cu siguranță că procesul prin care s-a ajuns la carte este la fel, dacă nu chiar mai uimitor decât cartea însăși. (HORAȚIU DAMIAN)