Imposibilul de altădată s-a transformat răstimp de câteva decenii, care s-au scurs ca mileniile și, totodată, ca o cometă neidentificată, ce se mișcă aidoma fulgerului pe ecranul bolții abundent înstelate.

Imposibilul, așadar, a devenit, între timp, un pământ miraculos, împlinit, care te adăpostește, te apără, te alină, te hrănește și, răsfățându-te, îți dă, din timp în timp, câte un pinten spre asprele meleaguri ale depășirii de sine, unde constați, între altele, că bucuria sălbatică de odinioară a ars din temelii și s-a transformat, redefinindu-se și devenind un fel de extaz contemplativ, ce te absoarbe, puțin câte puțin, într-o liniște de început de lume, și te face să urmărești totul cu respirația rarefiată, profundă, ca și cum te-ai afla pe un straniu platou îndrăgostit, cu un relief melodios, blând și puternic, previzibil întrucâtva.

Pare că exiști, iubești, respiri, visezi, scrii, citești, călătorești, asculți muzică într-o lume cu totul și cu totul diferită!

Și, totuși, e lumea noastră, murmuri… Și, totuși, e lumea noastră.