Sporite cu trecerea timpului si accentuate de schisma religioasa, resentimentele bizantinilor fata de tot ce era „latin” au impus persistenta si continuarea consecventa a unui stil perifrastic de desemnare a romanilor, fie prin diferite notiuni arhaizate amintind de populatiile care traisera in diverse perioade antice pe teritoriile locuite de ei, fie prin cele ale migratorilor ce au stapanit ulterior acele teritorii, fie prin alte denumiri reprezentand felurite ipostaze legate de conditia ei reala, cum ar fi cele de fugari, iscoade, mixobarbari, spioni s. a.

Cristalizat inainte de veacul al XI-lea, acest stil perifrastic de desemnare a romanilor a continuat sa fie folosit si dupa ce izvoarele bizantine au inceput sa le aplice acestora etnonimul de vlahi, pe care-l preluasera din alte medii culturale, germanice ori slave.

Prin urmare, nu ne va surprinde catusi de putin faptul ca alaturi de termenul „vlahi”, creatie a mediilor etno-culturale din afara lor si care avea sa le ramana consacrat pentru mai multe veacuri, romanii au continuat a fi desemnati, intr-un acelasi izvor bizantin (ca Anna Comnena sau Ioan al VI-lea Cantacuzino, spre exemplu), in egala masura si prin vechile denumiri perifrastice la care ne-am referit mai sus.