Clerul român din Transilvania a avut în istorie un rol important în ceea ce privește mișcarea de emancipare politico-socială, cultură, păstrarea tradițiilor și a identității naționale. Primul Război Mondial a adus clerul într-o situație deosebit de grea: o parte au devenit preoți militari pe fronturi, iar cei rămași acasă au trebuit să susțină efortul de război. Primul capitol cuprinde o prezentare sintetică a contextului socio-politic în care se aflau românii ardeleni la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, respectiv organizarea și problemele cu care se confruntau cele două biserici românești.

În al doilea capitol, observăm un compromis între ideea nobilă, de pace, promovată de religia creștină și încercarea clerului de a justifica războiul prin predici și articole, de a explica credincioșilor și militarilor de ce a fost necesar războiul și care sunt părțile lui pozitive.

Cel de-al treilea capitol a surprins activitatea din teritoriu și de pe front a clerului român ortodox și greco-catolic, arătând complexitatea sarcinilor, dificultatea lor și relația cu autoritățile.

Capitolul al patrulea, cel mai voluminos dintre toate, a abordat religiozitatea militarilor și enoriașilor, o temă complexă, multidisciplinară, analizată din punct de vedere psihologic, istoric și religios.

Al cincilea capitol a descris cum funcționa propaganda statelor beligerante, continuând cu serviciul de propagandă austro-ungar și apoi a analizat felul cum acest serviciu s-a folosit de religie și de credința soldaților pentru a crește moralul militarilor și a celor de acasă. Însă anumiți scriitori și regizori nu au împărtășit aceeași viziune asupra războiului asemeni autorităților austro-ungare, astfel ultimul subcapitol abordează aspecte ce țin de propaganda antirăzboi.

Astfel, în ciuda vitregiei vremurilor, clerul român din Transilvania s-a ridicat la nivelul așteptărilor, având un rol complex, depășindu-și atribuțiile, atât pe front, cât și în parohii.