După un spectaculos periplu odiseic făcut prin meleaguri străine, pe continente, areale, tărâmuri, habitate, prin toate cele cinci zone ale mapamondului, Gheorghe Vîrtosu se întoarce, asemenea mitologicului Ulysse, la Ithaca sa, la Mălăieștii natali. Dacă în vasta construcție epică din alte scrieri ale autorului, copiii erau adesea făpturi fragile aruncate în voia sorții, în mrejele ignoranței (omenirii, adaugă cu țintă precisă prozatorul), ale indeterminatului identitar, în volumul de amintiri Familia, leagăn între armonie și agonie, ei sunt acasă, la vatra lor, jucându-și în libertate jocurile copilăriei.
Ecuația valorică superlativă joc – frumusețe – sfințenie e chiar obiectivul estetic programatic al mălăieșteanului care a înconjurat lumea, convins că în sufletul copilului și în însăși rațiunea de a fi a copilăriei e ascuns un „Ceva” ce ține de mister, de Divinitate, greu de sesizat și de exprimat prin cuvinte.
Întoarcerea la momentele și locurile copilăriei e o atracție genetică, e un dat genetic (cuvântul „genetic’’ e, de altfel, repetat obsesiv); ele modelează din interior ființa umană, exercitându-se în mod suveran, demonic, magnetic: nu degeaba ne amintește personajul-narator că momentele și locurile încărcate cu amintiri ce au adus fericirea cândva, ne readuc mereu la ele, oriunde am fi; chiar de nu mai există aceste locuri, amintirea legată de ele ne urmărește.
Secretul scrierilor lui Gheorghe Vîrtosu, autor transformat în personajul-narator care ține autoritar în mână frâiele povestirii, lăsându-le doar în tandem celorlalte personaje să povestească, este de a desfășura două planuri paralele, dialectic intersectate: cel al copilăriei propriu-zise, de un autobiografic accentuat, și cel al unei proiecții în tabloul fenomenal al existenței umane.
Faptele și întâmplările reale ale unui copil sau ale unor copii care sunt tovarășii săi de joacă (frați, verișori, rude, vecini, consăteni), capătă semnificația unor fapte și întâmplări ale firii omenești în general. Copilul e copilul universal, ca la Creangă (după cum observa Călinescu), dar e și copilul care face parte din categoria ființelor umane, care e un specimen din marea unitate a Universului, a Naturii.
De la un capăt la altul al scrierilor sale, prozatorul nostru intonează, în fond, o cântare imnică adresată Firii, care în limba română înseamnă unitatea Omului și a Naturii, comunității sătenilor și comunității care se cheamă Omenirea și în care vede expresia unei legături familiale, a „leagănului între armonie, bucurie și agonie”.