Povestea captivantă a unui „cuplu” spiritual – Dostoievski şi Tolstoi –: doi titani care nu s-au cunoscut niciodată, dar şi-au citit operele, au făcut schimb de impresii prin intermediari, au susţinut (pururi de la distanţă, o distanţă incitantă şi de neînţeles, de vreme ce cei doi uriaşi se iubeau!) un dialog viu, înscris cu litere de aur în istoria literaturilor lumii, printre marile enigme ale acesteia.

În relația celor doi e ceva neclar de la începutul aproximărilor. Sigur că argumente, suspect de firești, la îndemâna tuturor, se pot și se vor putea găsi pentru fiecare neîmplinire a dorinței urmărite, chipurile, de amândoi. Dostoievski era petersburghez pursânge, iar lui Tolstoi nu-i plăcea capitala nordică a imperiului, ordinea ei prea dezordonată, hieratică și fantastică; o vizita de aceea cât mai rar cu putință.

Pendulările lui legau în principal conacul de la Iasnaia Poliana, unde își petrecea primăvara și vara, de casa moscovită, unde se retrăgea în lunile aspre de iarnă. Și lui Dostoievski îi plăcea să se refugieze la Staraia Russa, prilej de a mai trece prin Moscova. Dar ca un făcut, aceste itinerarii s-au rânduit în așa fel ca ele să nu se intersecteze. Sau ca intersectarea de moment să nu se afle de către cei doi decât post factum. (…) Două linii de viață s-au încrucișat pentru o unică oră într-un punct simbolic. Răgaz al unor drumuri geografico-spirituale, de care nici unul nu a luat cunoștință. Sau nu a dorit să ia cunoștință.