Una dintre cele mai importante probleme ale oricărei societăți umane, dacă nu cumva, cea mai importantă, este alocarea resurselor rare. Raritatea, realitate imanentă a lumii în care trăim, ne obligă să găsim soluții astfel încât cantitățile disponibile de subzistențe să ajungă să satisfacă cele mai urgente nevoi. Dacă resursele s‑ar găsi de belșug, n‑am fi obligați să fim chibzuiți, să acordăm atenție modului în care se realizează distribuirea bunurilor și serviciilor, să strângem cureaua. Am consuma fără limite și ne‑am satisface orice dorință. Din păcate, nu ne aflăm într‑o astfel de situație. De fapt, cantitatea insuficientă de bunuri și servicii, în raport cu trebuințele noastre, ne obligă să avem un anumit tip de comportament, compatibil, simultan, cu raritatea și cu dorința neostoită a indivizilor de a‑și ameliora propria condiție. Experiența istorică ne‑a demonstrat că, într‑o societate complexă, cea mai potrivită metodă de satisfacere a nevoilor constă în specializare și schimb.