Pentru multă lume, Ioan Cordoș este doctorul. Pentru puțini cunoscători, el este și un scriitor-povestitor. Prima lui carte, În câmpul cel cu flori, apărută în 1998, a trecut prea puțin observată, deși beneficia de o generoasă prezentare pe coperta 4 a marelui prozator Ștefan Bănulescu. A trecut peste un sfert de secol și romancierul ce se anunța nu a revenit în spațiul literar. O face acum cu același stil direct, cu economie de mijloace stilistice, în spații diverse aproape mitice, cu personaje complexe în simplitatea lor, cu inserții textuale și paratextuale ce par postmoderne, într-o construcție narativă tradițională. E un flux al memoriei, nu ca terapie, ci ca retrăire a momentelor, așa cum mărturisește: „M-am abținut cu greu, dar memoria – nu”. Mama și alte istorisiri nu trăiește din autoreflexivitate, ci din ceea ce am putea numi ființele memoriei și nu ale ficțiunii.

Ioan Cristescu

*

Răbdătoarea vegetală se legănă în sus și în jos ca un supus care-și salută stăpânul și rămase nemișcată, parcă în așteptarea unei noi porunci. A treia pleoapă se zbătu neliniștită de mai multe ori – greu de spus de câte, judecând doar faptul că mișcarea celestă este mult deasupra percepțiilor omenești – umectând corneea, apoi ochiul, rămase nemișcat; la fel și capul. În ciuda vederii monoculare, guguștiucul fixă întreaga imagine și ceva pe deasupra, adică: starea de spirit generală, atmosfera, sentimentele individuale, ionizarea aerului, mișcările curenților, șoaptele frunzelor și, din când în când, scârțâitul supărător al unor crengi prost tunse care se tot ciocneau și frecau între ele, mișcate de densitatea arșiței în drumul ei ascendent, scoțând niște scrâșnete