„Cu acest roman publicat postum, ne aflăm în fața unui caz probabil unic în istoria literaturii. Iată de ce. În 2000, un profesor de teorie literară debuta în ficțiune cu un roman cu adolescenți, plasat în comunism, mai aproape de cultura pop americană decât de tradiția romanului românesc. Muzici și faze și-a câștigat relativ repede statutul de carte cult, iar eu l-am considerat fără ezitare cel mai bun roman de debut de la Revoluție încoace. Moartea prematură a lui Ovidiu Verdeș (1963-2022) părea că-i pecetluiește cariera de prozator minune, autor al unei singure cărți, doar că manuscrisul celui de-al doilea roman se dovedește a fi la fel de uluitor: nu este o continuare, nici o întoarcere în trecut, ci – cu un termen inventat de mine chiar cu această ocazie – un infraquel, adică un roman geamăn, leit și totodată complementar. Căci, dacă în Muzici și faze urmăream aventurile adolescentului Tinuț, ale prietenilor și tovarășilor săi, aflați în ultima săptămână de școală din clasa a IX-a, în 1978, Alte Muzici și faze ne oferă alte momente, scene și dialoguri din aceeași săptămână, cu aceleași personaje, dar și cu altele noi. Avem acum Fața B a romanului muzical al lui Tinuț, superbul adolescent meloman aflat înaintea verii primei lui iubiri. Care, astfel, nu se va sfârși niciodată.”
(Marius Chivu)

„Pe cititorul acestui roman l-aș ruga, fără infatuată solemnitate, să se apropie cu discreție de lumea lui Ovidiu Verdeș. Va descoperi un fragil însingurat, claustrat în interiorul propriei sale minți, care se deschide, în acest moment unic, într-o impresionantă transparență. E un tip de scriere ce nu a fost programat să fie publicat – un denunț testamentar, creat într-o nelimitată generozitate, care pare că spune, vorba cântecului (știu, e Beatles, nu Rolling Stones, dar Ovidiu cu siguranță m-ar ierta): In my life, I’ve loved them all.”
(Octavian Plăiașu-Cozan)