Liberalismul nu este un fenomen care s-a dezvoltat în spațiul românesc în urma unor dezbateri intelectuale, ci unul adoptat într-un mod cât se poate de firesc, având în vedere structura socială a Țărilor Române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și activitatea tot mai pronunțată a intelectualilor români, mulți dintre ei educați în Occident, privind promovarea emancipării naționale. Mai ales în Franța, ei au intrat în contact cu ideile iluminismului francez, așa cum a fost, de pildă, cazul liberalismului aristocratic, întâlnit în scrierile lui Charles de Secondat, baron de Montesquieu, care a formulat ideea separării puterilor în stat, sau al gândirii radicale a lui Jean-Jacques Rousseau, care, prin Contractul social, a promovat principiul libertății primare a tuturor oamenilor.

Liberalismul are la bază două principii fundamentale – egalita-tea și libertatea –, pe baza lor structurându-se dezvoltarea instituțională a lumii moderne: drepturile naturale ale omului sunt operaționalizate prin crearea de drepturi politice pentru cetățeni, care au libertăți și responsabilități față de stat. Între sursele istorice ale liberalismului pot fi enumerate: Magna Charta din 1215, lupta membrilor Camerei Comunelor pentru obținerea limitării puterii monarhice din Marea Britanie, ideile unor gânditori precum John Locke, Thomas Paine, John Stuart Mill, Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789, ideile lui Montesquieu, Benjamin Constant, J.-J. Rousseau, dar și moștenirea americană – The Bill of Rights, Declarația de Independență, Constituția din 1787 ș.a. (din „Introducere”)