Naraţiunea de istoric literar se remarcă în toate fragmentele despre Coresi şi matca braşoveană a culturii române. A nu se confunda cu tipologia clasică de istoric literar. Căci Adrian Lesenciuc poate vorbi simultan despre, să zicem, Evangheliarul lui Filip Moldoveanu şi despre Mark Zuckerberg. Mobil în idei şi comparaţii, criticului pare să‑i lipsească doar partenerul de polemică. Neezitant în faţa exagerărilor din trecut faţă de probleme identitare şi ideologizările extreme, autorul citeşte critic cu pasiune. Din punctul lui de vedere, o istorie critică a literaturii române scoate în evidenţă trei căi majore de raportare la schimbările culturale. O dată, dialectica închiderii‑deschiderii culturii prin logică „disjunctivă” şi „conjunctivă”. În al doilea rând, raportul cu exterioritatea a dat naştere reflectării „difuzionismului”, rezultând preluări selective sau neselective din spiritul vremii. În fine, al treilea nivel urmează coordonatele spaţiale, prin schimburi bazate pe originalitatea paradigmei balcanice.

În toate, Adrian Lesenciuc citeşte cultura asemenea unei fiinţe vii ce acumulează experienţă pentru construcţia de tip synalethistă. Termenul din urmă fiind preluat de la Noica şi consemnează formaţia logică în care totul se derulează tematic prin deschiderile culturale, explicând totodată procesul acţiunii culturale prin propunerea temei, „deschiderea liberă”, „închiderea” şi, în cele din urmă, „închiderea organizată”. În privinţa direcţiei şi sensului, autorul recuperează autori uitaţi sau marginali, pe care‑i pune în contact cu canonicii. Este şi cazul lui A.I. Brumaru, de pildă, al cărui demers ontologic lupta cu paradigmele glocale. Translaţia de vectori se apropie de sensibilităţile actualităţii, contrapunând dezbaterii critica de direcţie şi apocalipsele zilei. […] În toată mecanica teoriilor, cu mutaţiile antiumaniste din jur, Adrian Lesenciuc îşi construieşte singurătatea cu optimismul captivului din purgatoriul actualităţii.

Marius MIHEŢ

Adrian Lesenciuc compară existenţa în comunism a unei unice opinii oficiale cu political correctness de astăzi, promovată la fel de autoritar, dar nu de către Stat, ci de un anumit grup, deocamdată minoritar, dar îndeajuns de tenace pentru a reuşi să-şi impună opinia. Întrebarea este cum reuşeşte acest lucru şi de ce societatea îi încredinţează o autoritate prin nimic justificată. Explicaţia care îmi trece prin cap este declinul intelectual şi artistic al unui public consumator care nu mai este după chipul şi asemănarea societăţii umaniste de altădată, ci croit pe măsura kitschului dominant aflat la modă, datorat, în definitiv, lipsei de spirit critic. Noile tehnologii nu încurajează creaţia individuală, ci pe aceea colectivă. Omul gândeşte tot mai puţin cu capul său. Şcoala nu acordă interes iniţiativei personale. Privesc eu însumi cu o anumită rezervă această explicaţie, mai ales în condiţiile următorului paradox: deşi rescrierea, aşa zicând, pe înţelesul noului public a numeroase opere contemporane şi clasice ar fi trebuit să sporească producţia de carte, căci e vorba despre un public mult mai numeros decât oricând înainte, în SUA, bunăoară, s-a constatat o penurie a producţiei de romane noi. […]

Se pare că political correctness creează dificultăţi agenţilor literari şi implicit editorilor în a-i convinge pe romancieri să respecte dogmatismul devenit obligatoriu. Ceea ce nu înseamnă că unii romancieri tineri n-au marşat deja.

Nicolae MANOLESCU