In anii care au precedat apariţia romanului Jane Eyre- 1847, societatea engleză era dominată de cultul familiei, leagănul securităţii şi al stabilităţii, având în centrul ei femeia, soţie şi mamă, reper spiritual şi moral. în ciuda dezbaterilor despre rolul femeii, ideea persista. De altfel, imediat după publicarea romanului, John Stuart Mill a scris despre principiul “ perfectei egalităţi” între bărbaţi şi femei, în timp ce Lynne Linton se plîngea că The Girl of the Period era excesiv de independentă, în comparaţie cu ”fata simplă şi inocentă din trecut”. în acest context care pregătea o schimbare drastică de mentalitate, Jane Eyre, apărută sub pseudonimul Currer Bell, face, evident, senzaţie. Un detaliu important este că surorile Bronte aleseseră să publice sub nume masculine pentru că maniera de a scrie nu li se părea feminină. Moştenitor al romanului gotic, cartea scrisă la persoana I îi scandalizează pe unii prin dorinţa afirmării de sine şi hotărârea eroinei, însă stilul somptuos şi perfect stăpânit transformă romanul într-un best-seller. Scriitoarea foloseşte experienţa ei de guvernantă, dar şi pe cea dobândită la şcoala evanghelică, însă critică opţiunile limitate pe care le au femeile educate, dar neînstărite, ca şi ideea că “ femeia trebuie să se limiteze la a prepara budinci, a cânta la pian şi a broda”. Pasionanta dorinţă a eroinei de a-şi deschide orizonturile, de a fi iubită, ca şi punerea sub semnul întrebării a convenţiilor reflectă propriile idealuri ale scriitoarei, pentru care “Convenţionalism nu înseamnă moralitate”. Jane este un soi de "Răţuşca cea urâtă", care, într-un parcurs sinuos al construirii de sine, ilustrează împlinirea idealului romantic de iubire care învinge toate obstacolele.