"Thomas Mann scria la centenarul nasterii lui Tolstoi: "In el, omul a fost mai puternic decat artistul si neindoielnic mai puternic decat ganditorul".

Aceasta judecata, in trei trepte, ar fi cel mai nimerit moto pentru Jurnal. [...] Ganditorul, artistul si omul alcatuiesc in cele din urma o indivizibila treime. [...] Cezura o marcheaza Spovedania elaborata in 1879-1882, in care Tolstoi isi descrie cea de 'a doua nastere'. Tolstoismul este efectul acestei renasteri, in parte presupusa si in parte indiscutabila.

Pana la caracterizarea tolstoismului ca ideologie inchegata, ca sistem coerent de cugetare (implicat si in arta tolstoiana tarzie, dovedind in continuare o exceptionala valoare figurativa), voi incerca sa demonstrez faptul ca acumularile de gandire anterioare respectivei cezuri prevestesc cat se poate de lamurit acelasi tip de meditatie, accentuat individuala, dar si cu insemne comune mai multor scriitori rusi si nerusi din epoca si dincolo de ea. Personalitatea de geniu nu poate sa nu imprime tuturor activitatilor sale concomitente si succesive o superioara unitate. Cititorul Jurnalului va observa lesne acest lucru. Prefatatorului nu-i ramane decat sa puncteze aceasta unitate, prezentata in si dincolo de diversificari. Dintre mijloacele ce-i stau la indemana, el le va alege, in perspectiva insumarii, pe cele 'punctiforme'.

Tolstoi isi noteaza visele, "uimitoare prin veridicitatea lor psihologica", realitatea insasi parandu-i-se un "vis care se prelungeste toata viata si din care ne trezim cate putin la batranete [...] si ne trezim pe deplin la moarte". Sufletul lui e obosit: "trebuie sa ma eliberez cat mai curand, recunoscand ca totul e prostesc si inutil"; "tot mai limpede si mai limpede e nebunia, jalnica nebunie a oamenilor din lumea noastra"; "pentru prima oara am simtit acut caracterul intamplator al intregii lumi"; "am pierdut amintirea a tot, aproape a tot ceea ce a trecut, a tuturor scrierilor mele..."; "sunt pacatos si am trait pacatos, n-am fost in stare si nu m-am fortat sa-mi randuiesc bine viata"; "toata ziua mi-am fost mie insumi jalnic si am vrut sa le starnesc mila, am avut chef sa plang...".

Si totusi: "o primavara innebunitor de placuta"; de la camp se intorc, incarcate cu flori, fan si fructele padurii, fetite desculte, "vesele, calme, sanatoase"; "plimbandu-ma, am simtit deosebit de limpede, de acut, viata viteilor, a oilor, a cartitelor - fiecare, prinzand intr-un fel sau altul radacini, isi face treaba - scoate pe vara lastari, samanta - braduti, ghinda s-a transformat in copac, in stejarel, si cresc si vor ajunge centenari, si de la ei altii noi, si tot asa oile, sobolii, oamenii". [...] Mila si ura, pretentia armoniei si realitatea dizarmoniei, de ambele parti beligerante - dreptatile si nedreptatile carora nu mai pot si nici nu vor putea fi vreodata delimitate cu exactitate. Cel mult consemnate. La 28 octombrie, ajuns la Optina, Tolstoi recapituleaza evenimentele noptii care au dus la ruptura definitiva. Peste o zi, el noteaza stirea despre noua incercare de sinucidere a sotiei sale. Cale de intoarcere nu mai exista insa. La Astapovo, propriii ei copii o impiedica pe Sofia Andreievna sa-si revada sotul muribund. Care cu ultimele sale puteri isi reafirma dictonul preferat: "Fais ce que dois..." si se desparte de ai sai si de noi toti cu aceasta ultima fraza de jurnal: "Si totul e si spre binele altora, dar, in primul rand, al meu". (Ion Ianosi)