Complexitatea extraordinara a fenomenului ipersonalitatei a constituit, pe de o parte, un obstacol serios in calea unei cercetari sistematice si riguroase, iar, pe de alta parte, cauza diversitatii si opozitiei mai mult sau mai putin transante, categorice, a orientarilor si teoriilor descriptiv-explicative. Desi preocupari si lucrari care poarta in chiar titlul lor termenul ipersonalitatei pot fi consemnate inca din secolul al XVIII-lea, de elaborarea unei ipersonologiii sau a unei stiinte integrate a personalitatii se poate vorbi incepind de-abia cu deceniul al treilea al secolului trecut. Neexistind insa un consens unanim al cercetatorilor in definirea conceptului de ipersonalitatei, procesul de constituire a acestei stiinte unitare este departe de a fi incheiat, ceea ce face ca atit in prezentarile teoretice, cit si in activitatea practica i in clinica, scoala, orientare si selectie profesionala etc. i sa avem de-a face cu predominarea unuia sau altuia dintre modelele partiale existente.