Consultată astăzi, lucrarea de față își păstrează partea sa de interes, întâi prin simplul fapt al adunării și grupării celor peste 30 de narațiuni, în centrul sau la periferia cărora se afla Diavolul, în câteva din ipostazele sale posibile. Ca întruchipare a răului, Diavolul (Necuratul, Dracul) apare, la nivelul culturii populare tradiționale, în diferite posturi, fiind valorizat ca atare în categorii folclorice distincte. În calitatea lui de Nefrate („Nefârtatul”), diavolul participă la crearea lumii, la facerea pământului, conlucrând cu Bunul Dumnezeu. În spațiul legendelor cosmogonice românești, Diavolul (Satana, Nefârtatul) e părtaș de fiecare clipă la viața lumii, începând chiar de la creație. Aici el n-are biblica misiune destructivă. Are mai mult tot una de creație, dar de creație negativă prin imperfecția ei, prin modul cum contrazice ea armonia divină. Uneori gestul dumnezeiesc intervine și integrează lucrul mâinilor Diavolului în armonia cosmică, dându-i și lui armonie”. Pamfile însuși îl reține pe acesta în lucrările sale Povestea lumii de demult (1913) și Mitologie românească, I, Dușmani și prieteni ai omului (1916) pe care se întemeiază, de altfel, multe dintre studiile ulterioare pe această temă semnate de Mircea Eliade, Gheorghe Vlăduțescu, Romulus Vulcănescu, Mihai Coman și alții.

Opera folcloristică și etnografică a lui Tudor Pamfile nu poate fi scoasă din contextul epocii în care a fost elaborată, ea purtând pecetea timpului său.