Cred in sensibilitatea publicului fata de un teatru al ideilor, dar si fata de un teatru de actiune fidel formelor clasice. Cu riscul de a fi considerat un manierist, accept aceasta eticheta, daca imi aleg drept modele nume ca Montherlant, Camus, Vallejo sau Camil Petrescu. Am incercat sa tratez una dintre marile teme ale dramaturgiei universale, care incepe cu vechii greci si se implineste in teatrul clasic francez: conflictul dintre datorie si pasiune. Drama apare atunci cand cele doua imperative devin divergente si ea se poate regasi si azi de la marii lideri politici la oamenii de rand. Dar pentru a o ilustra am ales varianta teatrului istoric, deoarece (pentru a-l cita pe Henri Rochefort ) "viitorul, in momentul de fata, pare atat de sumbru, incat am simtit sa ma hranesc o vreme cu trecutul". Drama personajelor mele, fie ca este vorba despre Ugo, fie ca este vorba despre printul Rudolf, este esecul inregistrat in incercarea de a le gasi un liant, de a le impaca.
Am vazut in Rudolf de Habsburg un adevarat profet al lumii moderne... care a prevazut toate catastrofele secolului al XX-lea si a incercat sa orienteze politica austriaca intr-o alta directie. Dar viata sa privata, departe de a fi un model, a dejucat acest plan. El dispare pentru ca nu-si mai gaseste locul in lumea lui, in timp ce Ugo d'Este isi accepta sfarsitul din acelasi motiv. (Corneliu Senchea)