Susţinătorii libertăţii de exprimare din întreaga lume au fost tulburaţi de adoptarea, la 28 martie 2008, de Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU, a unui amendament la rezoluţia de reînnoire a mandatului Raportorului Special pentru Libertatea de Exprimare. Acesta capătă sarcina să informeze „cu privire la cazurile în care abuzarea dreptului la libertatea de exprimare constituie un act de discriminare rasială sau religioasă”. Pentru prima oară de la înfiinţarea instituţiilor ONU însărcinate să vegheze asupra drepturilor fiinţei umane, o libertate fundamentală a fost restrânsă pe motivul reacţiilor violente pe care unele comunităţi religioase le-ar avea faţă de exerciţiul acesteia. Este o victorie împotriva libertăţii de exprimare pe care pot să şi-o sărbătorească ţările islamice, iniţiatoare ale propunerii. Tema a revenit în revenit în dezbaterile ONU şi, la una dintre reuniuni, a fost semnalată susţinerea poziţiilor islamice chiar de către un diplomat român. Conform datelor din presă, în cadrul forumului din 19 iunie 2008, diplomatul Daru Romulus Costea a cerut organizaţiilor neguvernamentale prezente, urmând exemplul Egiptului, să nu facă referiri, în timpul dezbaterilor, la sharia. Criticile la legea islamică care atentează la siguranţa şi demnitatea homosexualilor ori a femeilor ar fi inoportune întrucât “ar răspândi ura la adresa unor state membre ale Consiliului”. Se pune întrebarea dacă aceasta este şi opinia Ministerului de Externe de la Bucureşti. E adevărat, având în vedere atitudinea guvernului în momentul adoptării art. 13 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, conform căreia „În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare … religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase”, un răspuns afirmativ nu ar fi surprinzător. După cum ştim, aliniatul a fost promovat de către Cultul musulman din România, dar a avut cea mai fermă şi eficace susţinere din partea către Bisericii Ortodoxe Române. Tot BOR a protestat acasă, public, împotriva publicării „Versetelor satanice” ale lui Salman Rushdie. Vechea teză că politica externă nu reprezintă altceva decât politica internă îndeplinită cu alte mijloace, împreună cu presiunea religioasă din ce în ce mai riguroasă asupra autorităţilor de la Bucureşti, Atena sau Moscova, împing lucrurile spre o coaliţie diplomatică islamo-ortodoxă. Considerând amendamentul adoptat de Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU un moment important în istoria domeniului pe care îl slujeşte (şi) NRDO, am tradus câteva proteste faţă de ce s-a întâmplat în martie: ale Uniunii Internaţionale pentru Umanism şi Etică, Asociaţiei Mondiale a Ziarelor şi, semnificativ, a 40 de organizaţii ale societăţii civile, multe din ţări islamice. Câteva note pe marginea hotărârilor Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării publicate în acest număr. Nouă Revistă a Drepturilor Omului obişnuieşte să aleagă, pentru prezentarea în faţa cititorilor, hotărârile care identifică cazuri de discriminare. Uneori însă, situaţiile care nu primesc calificativul discriminării sunt de asemenea notabile. Ar fi de avut în vedere, astfel, invocarea apartenenţei de gen pentru o candidată care a pierdut concursul de acordare a titlului de profesor universitar în domeniul geografie, geologie şi ştiinţele mediului în favoarea unui bărbat. Indiferent cât de onest sau nu a fost concursul pe care petenta îl reclama, apare limpede faptul că apartenenţa de gen nu conta în acel caz. Adresarea de către petentă la CNCD – şi nu, eventual, comisiilor de specialitate privind eventuala lipsă de deontologie profesională – pare a fi fost mai curând un abuz al procedurilor de combatere a discriminare. De notat că uneori, CNCD ajunge să hotărască în chestiuni foarte generale ale societăţii democratice, chiar dacă situaţiile asupra cărora se pronunţă dau impresia, la prima vedere, unor chestiuni minore. Ce s-ar fi întâmplat dacă în cazul impozitării diferenţiate a maşinilor de capacitate cilindrică mare, Colegiul ar fi decis că este vorba despre o discriminare? Principiul impozitării diferenţiate este central în societăţile moderne, bazate pe principiul solidarităţii, şi aplicat într-un număr considerabil de politici publice. O astfel de măsură ar fi fost probabil cenzurată în justiţie. Rămâne însă de reţinut miza majoră a unei astfel de decizii care se ascunde printre acte, să le zicem, în context, „mărunte”, de discriminare. În sfârşit, alte situaţii precum supunerea elevilor de la şcoli de muzică la teste naţionale ce nu ţin cont de specificul acestor elevi marchează introducerea Colegiului CNCD în chestiuni de subtilitate profesională. Prin intervenţia sa, Consiliul pune instituţiile de specialitate să adâncească temele cu care se confruntă. Replica dată profesorului Hart de către Lon L. Fuller, în comentariul său faimos „Pozitivism şi fidelitate faţă de drept”, publicată în anul 1958, este un frumos exemplu a ceea ce înseamnă o divergenţă de opinii purtată în numele unei comune solidarităţi disciplinare. Se potriveşte deci faptul ca în acest număr apare şi o controversă academică autohtonă, tot o replică, comentariile universitarului timişorean Valentin Constantin la articolul publicat de profesorul Corneliu-Liviu Popescu în fascicolul precedent al revistei. La amplul studiu, sistematic, pe care profesorul Dan Claudiu Dănişor îl face reglementării constituţionale a restrângerii exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi se adaugă două texte ce pun în discuţie consecinţele manifestărilor religioase asupra unor drepturi şi libertăţi fundamentale. Cauzele prezentate în acest număr al NRDO de către Diana Olar privesc încălcări ale libertăţii de exprimare.