Dintr-o perspectivă globală, convergenţa economică are drept finalitate transformarea structurală a sistemului economic şi adaptarea la caracteristicile ciclului economic global de tip Kondratieff. Uniunea Europeană şi-a asumat această miză, propunându-şi prin Strategia Lisabona realizarea unei economii competitive bazate pe cunoaştere, în condiţiile asigurării coeziunii sociale.

Reuşita acestui proces este influenţată atât de alocarea fondurilor structurale prin politica de coeziune, cât şi de politicile naţionale de stimulare a creşterii economice. Analizând studiile referitoare la evoluţia disparităţilor de dezvoltare în UE, am observat că decalajele între ţările membre s-au redus, în timp ce acelea din interiorul acestora s-au menţinut, chiar dacă regiunile mai sărace au beneficiat de asistenţa financiară comunitară. Am explicat această realitate prin existenţa unei structuri interne de tip centru-periferie, autoîntreţinute de creşterea mai rapidă a aglomerărilor (în jurul capitalelor, centrelor financiare) faţă de celelalte regiuni. Aplicarea politicii de coeziune nu a generat rezultatele aşteptate, deoarece nu constituie un panaceu pentru rezolvarea tuturor problemelor legate de dezvoltarea regiunilor mai sărace.

Lucrarea este structurată plecând de la premisa că procesul de convergenţă economică al unei ţări are atât surse interne (ca urmare a politicilor interne promovate, în consens cu politicile comune), cât şi comunitare (prin intermediul politicii de coeziune). Ambele generează o transformare structurală a economiei, contribuind prin aceasta la stimularea procesului de creştere economică şi la recuperarea mai rapidă a decalajelor de dezvoltare.