Caracterul de sinteză al operei lui Catullus decurge din plasarea lui nu numai în peisajul cultural-literar al Antichităţii, văzut de noi – cum sperăm să rezulte deja din rândurile de mai sus – ca un cadru-fundal pe care evoluează un poet (la acea dată) modern, obligat de conştiinţa profesională să ţină cont de antecedentele diverselor practici literare, inclusiv (şi cu atât mai mult) de aceea, prestigioasă prin vechimea şi valoarea ei, a enunţării reflexive convertite în substanţă poetică. Sinteza operată de poetul cisalpin al jumătăţii de veac ultim republican afectează în foarte – dacă nu, de fapt, în cea mai – mare măsură zona latină a culturii literare a vremii sale. Altfel zicând, opera catulliană s-a situat în permanenţă la răscrucea dintre noutatea vârstei celei mai recente, neoterice, a poeziei latine, şi vechimea unei tradiţii cu atât mai venerabile, cu cât nici scriitorii, nici publicul roman nu au putut face vreodată abstracţie de ea. Şi nici nu ar fi putut să se întâmple vreodată acest lucru, prizonieri fideli cum erau, cu toţii, ai imperiosului mos maiorum