Sumarul acestei cortine de sticla, a doua, aduna texte publicate in revistele Romania Literara, Ateneu, Bucovina Literara, Saeculum, precum si in cotidianele Lumina si Flacara Iasului.
Volumul contine urmatoarele eseuri:
UN BARBAT CONTEMPORAN DE TALIA PARINTILOR PUSTIULUI DE ALTADATA, UN OM BOGAT, CINTAREA EUROPEI, POVESTEA CU STEGULETUL ROSU SI TREI MOSI EUROPENI, SCRIITOR ROMAN, SCRIITOR FRANCEZ, GENERATIA CERNOBIL, NOUL SI ADEVARATUL BACOVIA, NIMIC DIN BACOVIA, PAMFLETUL CA LITERATURA, POETUL DIN VASLUI, UN TOPOS LITERAR: SABASA, PUTEREA CARTII, IN GRADINA LUI ION, TOATE PASARILE MOR, UN „VIETAS“: RADU GYR, UN OM DE RASPINTIE: OCTAVIAN PALER, EMINESCU PER SCORNELIUS, PRIMII FRANCOFONI, LA NOI, CONTEMPORAN CU DUMNEZEU, SALONIC? O FRUMOASA METAFORA, PERICOLUL DIN PERNA SI PLAPUMA NOASTRA, SURPAREA IN SPIRIT, „A VRUT SA-I APARA POZA LA ZIAR“, FOTBALUL E NUMAI PICIOR? EROARE DE CALCULATOR!, ULYSSES, CONTEMPORANUL NOSTRU, LICURICII DIN MCC. POVESTE DE SEARA, VACANTA 2006. CU MOCANITA PE LITORAL. UMBRA LUI JEAN BART. LA SULINA, ASTA DA, VESTE PROASTA, MUZA DE LA HERMEZIU, MEMORIA SI UITAREA, AMARACIUNE SI SPERANTA, VIATA SI PATIMIRILE ANIMALELOR DE LINGA NOI, FATA CU EUROPA, CARTE ROMANEASCA DE INVATATURA, CASELE CALAILOR, CASELE MEMORIALE DE LA BLOC, CARTURARUL, CE MAI FACE MIHAI EMINESCU?, COPIII? O SANSA, POATE ULTIMA,.CULT SI CULTURA, CUM INCEPE VIATA, CUVINTUL LUI DUMNEZEU ESTE VIU, DE CE NU VOR ELITELE IN PARTIDE, NICI LA PUTERE, DE LA LUME ADUNATE..., DESPRE PRIETENIE, FARA POVESTI, LUMEA AR FI TARE SARACA, GLASUL PAMINTULUI. GLASUL IUBIRII, GUVERNANTILOR, DE LA INAINTASI CITIRE, IDEEA EUROPEANA, IDEI VECHI SI IDEI NOUA, ITACA, REGATUL LUI ULISE SI LITERATURA ROMANA, LA PALAS, BIRJAR!, LITERATURA INALTA A UNUI PREOT DE TARA, MIHAIL SEBASTIAN – 100 (CENTENARUL NASTERII), MINUNILE VECHI SI NOI, N. STEINHARDT: „SCRISUL E PENTRU MINE O BUCURIE“, NOI SI PREMIILE MONDIALE PENTRU PROSTIE, VIATA SI PATIMIRILE ANIMALELOR DE LINGA NOI, FATA CU EUROPA, B.P. HASDEU – 100, OMUL IN CONFLICT CU LUMEA SI CU SINE, PAPUSA DE CIRPA, POEZIA UNUI MARTURISITOR, POLENUL ISTORIEI SI „UTILITATEA PUBLICA“, POTI, NASCINDU-TE, SA INLOCUIESTI PE CINEVA?, POVESTEA DUIOASA A MAICUTEI MARIA,„SPIRITUL“ LUI MIRON COZMA?!, STAREA DE URGENTA, TANDAREI, POVESTEA MEA RUSEASCA

Memoria si uitarea

Un filosof a spus ca memoria e cea mai mare pedeapsa pe care a dat-o Dumnezeu, omului; in vreme ce uitarea e cel mai mare bine. Si exemplifica spusele cu povestea lui Loth si a Sarei, din Vechiul Testament: victima, Sara este cea care n-a putut uita casa din cetatea pedepsita, cel care se salveaza, Loth este cel care are puterea sa nu priveasca inapoi, deci, sa uite. Dar e asa? In una din antiutopiile scrise (si ecranizate) ale timpului nostru, un scriitor imagina (nici nu-i trebuia prea multa imaginatie, cum se vede) o societate care renunta la memoria sa prin arderea „depozitului“ acesteia: niste roboti ai ecranului computerului si ai viitorului „luminos“ sint pusi in slujba unei noi Inchizitii, a cartilor pe care le ard oriunde le afla, iar pe posesorii lor ii ucid. Citiva oameni se salveaza undeva, la marginea orasului, in mlastini, memorind cartile arse: in spiritul, dar, mai ales, in litera lor. Cine sint acestia? Actori? Nu, pentru ca nu interpreteaza, ci spun cartile si, prin asta, traiesc. Scriitori? Nu, pentru ca acestia nu au memoria cartilor scrise de altii. Critici literari? Nu, pentru ca ei ar fi eliminat pasajele considerate „nesemnificative“. Roboti? Nu, pentru ca tocmai se ascundeau de cei „din oras“.
Poate, oameni pur si simplu, inzestrati (iar nu pedepsiti de Dumnezeu) cu o buna memorie. De unde vin? Din istoria veche, de la Platon, sa spunem, care in Cartea III a Republicii ii portretizeaza astfel: „Raspunde-mi: tu stii pe de rost inceputul Iliadei, cind poetul povesteste ca Hrises il implora pe Agamemnon sa-i redea fiica, acesta s-a infuriat si preotul, vazindu-se refuzat, invoca zeul impotriva grecilor? Da. Tu stii deci ca pina la aceste versuri: «de-ahei se ruga deopotriva,/ Dar mai cu seama de-Atrizi, cele doua mari capetenii» poetul vorbeste in numele sau, fara a cauta sa ne faca sa credem ca altcineva vorbeste. Pentru ceea ce urmeaza, dimpotriva, el povesteste ca si cum ar fi el insusi Hrises si se straduieste sa dea iluzia ca nu este Homer cel care vorbeste, ci batrinul, preotul lui Apolon; si aproape in acest fel, el a compus toata povestirea evenimentelor care s-au petrecut in Ilion, Itaca si in toata Odiseea“. Dar oamenii din mlastinile antiutopiei moderne pot veni chiar de azi, dintre cei portretizati de René Huyghe in Puterea imaginii: „Arta, permitind sensibilitatii globale sa se exteriorizeze spontan, chiar fara sa fie clarificata, asa cum reclama munca intelectuala propriu-zis, transforma conflictele sau framintarile interioare, traite la nivel de drama, intr-un simplu spectacol. Batrinul Aristotel intuise deja aceasta eficacitate, atunci cind vorbea de catharsis-ul artei, adica de puterea ei de a arunca in afara, de a expectora intr-un fel ceea ce agita si tulbura sufletul. Atunci subiectul se elibereaza, inceteaza de a mai fi posedat: se elibereaza, in masura in care se gaseste fata in fata cu ceea ce era in el si il rodea pe dinauntru“. Sau pot fi oamenii lui Roland Barthes din Despre Racine; ai transei si fantasmei trecutului (re)adus mereu in prezent: „Avem de-a face cu un fel de transa: trecutul redevine prezent fara a inceta insa a fi organizat ca amintire: un tratat de pe atunci spune ca in hipotipoza imaginea tine locul lucrului: nici ca se putea mai bine defini fantasma“.
Prea multa bibliografie citata, se spune, tradeaza anume spaime fata de subiect. Chiar, mi-e frica sa uit. Si e bine sa nu uitam, furati de culorile ecranului computerului: cartea e memoria, e trecutul care vorbeste in prezent, salvindu-ne sufletul si viitorul. Memoria e cartea; uitarea e in lumile virtuale.